compătimire sf [At: DRĂGHICI, R. 21/13-14 / Pl: ~ri / E: compătimi] 1 Manifestare a părerii de rău față de suferințele cuiva Si: (nob) compătimit¹. 2 (Înv) Împărtășire a unei suferințe încercate de altcineva Si: compătimit¹.

COMPĂTIMIRE, compătimiri, s. f. Acțiunea de a compătimi și rezultatul ei. 1. Părere de rău, milă față de suferințele sau (Se nenorocirea cuiva. Se auzeau exclamări de compătimire. SAHIA, N. 55. Descurajarea îl apucase iarăși, dar lupta să și-o ascunză; îi făcea rău compătimirea lumii. VLAHUȚĂ, O. A. 1 120. N-am avui parte și eu pe lume măcar de o compătimire! CARAGIALE, O. I 60. Simțesc o nespusă compătimire pentru soarta ei. NEGRUZZI, S. I 41. 2. (Învechit) Suferință, durere împărtășită cu cineva. Eu tot crez că e-n fire Acea compătimire Ce inimile leagă cu lanțul sufletesc. ALEXANDRESCU, M. 118.

COMPĂTIMIRE s.f. Acțiunea de a compătimi și rezultatul ei; compasiune. [< compătimi].

compătimire f. mișcare sufletească care ne face simțitori la nenorocirea altuia, [Neologism format după fr. compassion].

*compătimíre f. Regret p. altu, compasiune.

compătimi [At: PANN, E. III, 46/10 / Pzi: ~mesc / E: con¹- + pătimi după fr compatir] 1 vt A manifesta părere de rău față de suferințele cuiva. 2 vi (Înv; mls cu pp cu) A lua parte la suferința cuiva.

COMPĂTIMI, compătimesc, vb. IV. 1. Tranz. A avea sau a manifesta părere de rău, milă față de cineva, față de încercările sau suferințele lui. 2. Intranz. (Învechit) A suferi împreună cu altcineva, a lua parte Ia suferința cuiva. A sa îndatorire cu rîvnă împlinește; Plăcut și cu blîndețe, la vorbă măsurat, Compătimește Însuși cînd vede pe sărac. NEGRUZZI, S. 264. Cînd sufletul gîndește, Cînd omul se coboară în conștiința lui, Ca unei inimi care cu noi compătimește. Frățeștei ei lumine durerea mea supui. ALEXANDRESCU, M. 46.

COMPĂTIMI vb. IV. 1. tr. A avea sau a manifesta milă față de suferințele sau de nenorocirea cuiva. 2. intr. (Înv.) A suferi împreună cu cineva, a participa la suferința cuiva. [< con- + pătimi, după fr. compatir].

COMPĂTIMI vb. tr. a avea, a manifesta milă față de suferințele sau de nenorocirea cuiva; a compasiona. (după fr. compatir)

A COMPĂTIMI ~esc 1. tranz. (persoane) A trata cu compasiune; a deplânge; a deplora; a jeli; a jelui; a căina. 2. intranz. A fi cuprins de compasiune față de suferințele cuiva; a suferi împreună. /con- + a pătimi

compătimì v. a fi atins de compătimire pentru nenorocirile altuia.

*compătimésc v. tr. (d. com- și pătimesc; d. fr. compatir). Regret nenorocirea altuĭa.

compătimire s. f., g.-d. art. compătimirii; pl. compătimiri

compătimire s. f., g.-d. art. compătimirii; pl. compătimiri

compătimire s. f. → pătimire

compătimi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. compătimesc, 3 sg. compătimește, imperf. 1 compătimeam; conj. prez. 1 sg. să compătimesc, 3 să compătimească

compătimi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. compătimesc, imperf. 3 sg. compătimea; conj. prez. 3 să compătimească

compătimi vb. → pătimi

COMPĂTIMIRE s. milă, (livr.) compasiune, (franțuzism înv.) comizerație. (Sentiment de ~ pentru cineva.)

COMPĂTIMI vb. a căina, a deplânge, a plânge, (livr.) a deplora, (înv. și pop.) a tângui, (înv. și reg.) a căi, (reg.) a sărăci, (Transilv., Maram. și Mold.) a șăinăli, (înv.) a jeli, a jelui. (Îl ~ pentru situația în care se afla.)

COMPATIMIRE s. milă, (livr.) compasiune, (franțuzism înv.) comizerație. (Sentiment de ~ pentru cineva.)

COMPĂTIMI vb. a căina, a deplînge, a plînge, (livr.) a deplora, (înv. și pop.) a tîngui, (înv. și reg.) a căi, (reg.) a sărăci, (Transilv., Maram. și Mold.) a șăinăli, (înv.) a jeli, a jelui. (Îl ~ pentru situația în care se afla.)