cătrănit², ~ă a [At: DA / Pl: ~iți, ~e / E: cătrăni] 1 Uns cu catran (2) Si: încătrănit². 2 (Pex) Negru. 3 (Fig) Care are haine negre Si: încătrănit². 4 (Fig) Înnorat. 5 (Fig) Supărat. 6 (Fig) Mânios. 7 (Fig) Rău la inimă Si: încătrănit².

cătrănit¹ sn [At: DUNĂREANU, SĂM. VI, 370 / Pl: ~uri / E: cătrăni] 1-6 Cătrănire (1-6).

CĂTRĂNIT², -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă, tuciuriu, negru. Eram.. lung și mustăcios și cătrănit la chip. PAS, L. 1 101. Își zări ca prin vis chipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenunei Dracului. ODOBESCU, S. III 179. 2. Fig. (Uneori determinat prin «de mînie», «de necaz», «de ciudă» etc.) Amărît, supărat; mînios, turbat, furios. Era atît de cătrănit, că ar fi putut s-o facă vinovată și de vintul care bătea și de băltoaca de pe jos. PAS, Z. I 178. Am făcut o față cătrănită. EMINESCU, N. 97. ◊ Fig. Seceta cătrănită trecea mereu mai furioasă, sărăcind satele cu oameni gălbejiți. CĂLUGĂRU, O. P. 34. 3. Fig. Otrăvitor, veninos. Balele cătrănite... se scurg năclăite de-a lungul movilițelor. ODOBESCU, S. III 187.

CĂTRĂNIT¹ s. n. (Rar) Cătrănire. Cătrănitul traverselor de cale ferată.

CĂTRĂNIT², -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amărît, supărat, necăjit. 3. Fig. Otrăvit, veninos. – V. cătrăni.

CĂTRĂNIT¹ s. n. (Rar) Cătrănire. – V. cătrăni.

cătrămi v vz cătrăni

cătrămit¹ sn vz cătrănit¹

cătrămit², ~ă a vz cătrănit²

cătrăna v vz cătrăni

cătrănat², ~ă a vz cătrănit²

cătrănat¹ sn vz cătrănit¹

cătrăni [At: I. IONESCU, M. 85 / V: ~ămi / Pzi: ~nesc / E: catran] 1 vt A unge cu catran (2) o corabie (sau funii etc.) spre a nu putrezi Si: a gudrona, a încătrăni (1). 2-3 vtr (Pex) A (se) înnegri. 4 vt (Pex) A face întunecat Si: a încătrăni (4). 5 vt A pârli. 6 vt (Pex) A arde un bulumac, un stâlp de telegraf etc. (sau numai partea care se bagă în pământ a acestora) pentru a nu putrezi Si: a încătrăni (8-9). 7 vr A se îmbrăca în haine negre Si: a încătrăni. 8-9 vtr (Fig) A (se) umple de amărăciune Si: a încătrăni. 10-11 vtr (Fig) A (se) mânia. 12 vt (Fig) A transforma în catran (4) Si: a încătrăni, învenina, a otrăvi. 13-14 vtr A (se) umple de miros greu (ca) de catran Si: a încătrăni.

CĂTRĂNI, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A unge, a îmbiba cu catran, a face impermeabil turnînd catran. Cu pași ușori începu să se primble pe puntea cătrănită. DUNĂREANU, CH. 149. Du-te de caută nouă piei de bivol, să le cătrănești. ISPIRESCU, L. 27. Trupu-i cătrănea, După ce-l golea, Apoi foc îi da. ALECSANDRI, P. P. 118. 2. Refl. Fig. (Uneori determinat prin «de mînie», «de necaz», «de ciudă» etc.) A se necăji, a se supăra rău, a se amărî. Cucoana Marița se cătrănește că toi n-a sosit încă Spiridon cu cega. SLAVICI, N. 1 286. Se cătrăni de mînie cînd văzu necuviincioasa purtare a haiducului. ISPIRESCU, L. 143. ◊ (Despre suflet sau inimă) Lui Moș Gheorghe i s-a cătrănit din nou sufletul; nu-i mai arde nici de mitropolie, nici de nimic. SP. POPESCU, M. G. 83. ◊ Tranz. Olteanca din Slatina, Cu ochii cît strachina, Mi-a cătrănit inima. TEODORESCU, P. P. 337. 3. Tranz. Fig. A otrăvi. Ne căra prin cine știe ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poșircă mucegăită și tulbure. M. I. CARAGIALE, C. 60. ♦ Intranz. Fig. (Rar) A se face venin; a se învenina. [Calul] departe-l azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea. TEODORESCU, P. P. 523.

CĂTRĂNI, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A unge, a îmbiba cu catran. 2. Refl. și tranz. Fig. A (se) supăra rău, a (se) amărî, a (se) necăji. 3. Tranz. Fig. A otrăvi. ♦ Intranz. Fig. (Rar) A se învenina. – Din catran.

A CĂTRĂNI ~esc tranz. 1) A da cu catran (în scop protector). 2) fig. (persoane) A face să se cătrănească. /Din catran

A SE CĂTRĂNI mă ~esc intranz. 1) A se supăra foarte tare. 2) fig. A deveni trist; a se întrista; a se mâhni; a se amărî; a se scârbi. /Din catran

cătrănì v. 1. a unge cu catran: trupu-i cătrănia; 2. fig. a se aprinde de mânie, a se înfuria: să-și uite necazul care-l cătrănia PANN.

cătrănésc v. tr. (d. catran). Ung orĭ amestec cu catran: a cătrăni o corabie, o șosea, apa. Fig. Fam. Supăr, mohorăsc, posomorăsc: această veste l-a cătrănit răŭ. V. refl. Mă întunec, mă posomorăsc: ceru s’a cătrănit. Mă supăr, mă posomorăsc: auzind vestea, s’a cătrănit. – Maĭ rar încătr-. Barb. gudronez (fr. gudronner).

cătrănit (desp. că-tră-) s. n.

cătrănit (rar) (că-tră-) s. n.

cătrănit s. n. (sil. -tră-)

cătrăni (a ~) (desp. că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănesc, 3 sg. cătrănește, imperf. 1 cătrăneam; conj. prez. 1 sg. să cătrănesc, 3 să cătrănească

cătrăni (a ~) (că-tră-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănesc, imperf. 3 sg. cătrănea; conj. prez. 3 să cătrănească

cătrăni vb. (sil. -tră-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cătrănesc, imperf. 3 sg. cătrănea, conj. prez. 3 sg. și pl. cătrănească

CĂTRĂNIT adj. 1. gudronat. (Corabie ~.) 2. smolit. (Stâlp ~.)

CĂTRĂNIT adj. v. abătut, amărât, deprimat, descurajat, indispus, îndurerat, întristat, mâhnit, necăjit, supărat, trist.

CĂTRĂNIT adj. 1. gudronat. (Corabie ~.) 2. smolit. (Stîlp ~.)

cătrănit adj. v. ABĂTUT. AMĂRÎT. DEPRIMAT. DESCURAJAT. INDISPUS. ÎNDURERAT. ÎNTRISTAT. MÎHNIT. NECĂJIT. SUPĂRAT. TRIST.

CĂTRĂNI vb. v. amărî, indispune, îndurera, întrista, mâhni, necăji, supăra.

CĂTRĂNI vb. 1. a gudrona. (A ~ fundul unei bărci.) 2. a smoli. (A ~ un obiect de lemn.)

CĂTRĂNI vb. 1. a gudrona. (A ~ fundul unei bărci.) 2. a smoli. (A ~ un obiect de lemn.)

cătrăni vb. v. AMĂRÎ. INDISPUNE. ÎNDURERA. ÎNTRISTA. MÎHNI. NECĂJI. SUPĂRA.

cătrănit, -ă, cătrăniți, -te, adj. – (fig.) Amărât, necăjit, supărat. – Din cătrăni.

cătrăni, cătrănesc, vb. refl. – A se amărî, a se necăji, a se supăra. – Din catran (< tc. katran < arab. alqitrān, prin interm. srb. katran, magh. katrány) (Scriban, DLRM, MDA).