CASCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru protecția capului confecționat din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Acoperământ pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri părul de apă; caschetă (2). 3. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

cască sf [At: (a. 1893) URICARIUL XXII, 440 / Pl: căști, (înv) cășci / E: fr casque] 1 Acoperământ pentru cap din oțel, din piele etc., căptușit pe dinăuntru, pe care îl poartă militarii în luptă pentru protejarea capului. 2 Acoperământ pentru cap folosit de sportivi (automobiliști, motocicliști etc.) sau de muncitori (mineri, sudori etc.) pentru protejarea capului. 3 Dispozitiv metalic în saloanele de coafură, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 4 Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc.

căsca [At: TETRAEV. (1574), 251 / Pzi: casc / E: ml cascare] 1 vt A deschide gura (pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc.) 2 vt (Îe) A ~ gura A privi cu interes (sau cu mirare, cu curiozitate naivă). 3 vt (Îae) A umbla pe ici, pe colo, pierzând vremea. 4 vt (Îae) A dezvălui un secret (fără a avea o intenție rea). 5 vt (Îe) A ~ ochii A deschide ochii tare, mai ales de mirare Si: (pop) a se holba, a se zgăi, (îrg) a se bleojdi. 6 vt (Îae; pex) A fi (foarte) atent. 7-8 vt (Îc) Cască-gură (sau gură-cască) Persoană care (stă absentă și) nu înțelege ce se întâmplă (sau ce se discută) în jurul ei. 9 vt (Îae) Persoană dezinteresată Si: căscăund (1). 10 vi A deschide gura mare printr-o inspirație adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând prin acest gest starea (de oboseală, plictiseală dar, mai ales, de somnolență) în care se află o ființă Si: a ușta. 11 vr (D. o ușă, o fereastră etc.) A se întredeschide Si: a se crăpa. 12 vi (Îvr; d. oameni) A striga. 13 vi (Înv) A râvni. 14 vi (Înv) A tinde (spre ceva). 15 vr (D. obiecte) A se crăpa. 16 vr (D. nuci) A plesni. 17 vr (Fig; îe) A se ~ o prăpastie (între două persoane sau grupuri) A se produce o dezbinare.

CASCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru cap, făcut din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori pentru protecția capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

CASCĂ, căști, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap, făcut din oțel sau alt metal și căptușit în interior cu piele, pîslă sau plută; e purtat de obicei de militari în război sau de pompieri la incendii, pentru a apăra capul de lovituri. Văzură autocamioanele încărcate cu ostași, căștile, țevile puștilor mitraliere. DUMITRIU, V. L. 67. Niște copii, zărind căștile și luciul baionetelor, prinseră a țipa. CAMILAR, N. I 72. ♦ Obiect de metal sau rețea de sîrmă ori de piele, folosit pentru protecția capului de către unii sportivi (automobiliști, motocicliști etc.) în timpul competițiilor, sau de unii muncitori (mineri, sondori etc.) în timpul lucrului. ♦ Acoperămînt pentru cap făcut din cauciuc și folosit de înotători pentru a nu-și uda părul. 2. Dispozitiv care servește pentru a asculta transmisiuni radiofonice sau telefonice; e alcătuit din unul sau două receptoare care se fixează la urechi cu ajutorul unui suport metalic.

CASCĂ-GURĂ s. m. și f. v. gură-cască.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. (Cu complementul «gura») A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. Fetele căscară gura să răspundă, dar muma lor le luă vorba din gură. RETEGANTUL, P. II. [Dracul] cască o gură cît o șură și, cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul. CREANGĂ, P. 54. ◊ Fig. Geamurile sparte căscau guri negre în pereți. REBREA NU, R. II 200. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă (de obicei stînd cu gura deschisă), a privi prostește; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea; a tăia frunză la cîini. Ziulița îndelungată sade numai și mănîncă și cască gura după cei drumari, că numai a se găti știe. RETEGANUL, P. I 51. Căscase gura și bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorul. ISPIRESCU, L. 141. Mai șede el cît șede, de cască gura prin tîrg, și-apoi își ia tălpășița spre casă. CREANGĂ, P., 44. Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau. EMINESCU, N. 42. Lălîii cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I 329. 2. Intranz. (Despre oameni și animale) A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expirație prelungiră și adesea zgomotoasă, trădînd oboseală, plictiseală sau, mai ales, nevoie de somn. Poate că trăisem încă într-această lume mare Ce mă face ca să sufăr, ca să rid sau ca să casc. MACEDONSKI, O. I 70. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde și a căsca. ISPIRESCU, L. 202. Ca...a...sc toată ziulica și do...o...rm toată nopticica. ALECSANDRI, T. 899. ◊ Tranz. (Cu complementul «gura»; rar) Dimineața... Stan se scoală, întinzîndu-se și căscînd o gură de gîndeai că vrea să-i soarbă. RETEGANUL, P. IV 19. 3. Tranz. (Familiar, cu complementul «ochii») A deschide tare ochii (mai ales de mirare) spre a vedea mai bine; a se holba, a se zgîi. Căscai ochii ca la un spectacol cum nu mai văzuseși pînă atunci. PAS, Z. I 211. Brîncovene Constantin... Cască ochii-a te uita De-ți cunoști tu pielea ta. ALECSANDRI, P. P. 212. 4. Refl. (Despre obiecte care prezintă o deschizătură) A se deschide (nu de tot); a se crăpa. Prăpastia se cască în adîncime. ▭ O gură neagră de gîrlici se căsca în coasta clădirii. SADOVEANU, O. VII 52. ◊ Fig. Au încercat istoricii literari... ca și istoricii propriu-ziși, să afirme că ei fac istoria de dragul istoriei... Între declarațiile programatice și aplicarea lor în practică s-a căscat însă o prăpastie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 3/1.

CĂSCAT², -Ă, căscați, -te, adj. 1. (Despre oameni, ironic) Care stă cu gura deschisă, privind neatent; nătăfleț. Măi, dar căscat mai ești! ◊ (Mai ales în expr.) Gură-căscată = gură-cască. Văd niște guri-căscate uitîndu-se la mine și nu-mi pot da seama de ce vă mirați așa. CREANGĂ, P. 243. A rămîne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale. Vasile o privea [pe bătrînă] cu gura căscată. DUMITRIU, N. 253. Toți rămaseră cu gurile căscate și cu ochii după minge. BUJOR, S. 11. Rămăsesem încremenit cu ochii holbați, cu gura căscată, căci nu înțelegeam nimic. NEGRUZZI, S. 1 6. 2. (Despre ochi) Holbat, zgîit. Ușa se deschise și Geambașu ieși în prag. Era cu ochii căscați, cu gura deschisă. DUMITRIU, N. 64. 3. (Despre cavități) Care are o deschidere mare, larg deschis. Familia răposatului Drarea.. nu prevedea groapa ce sta căscată dinainte-i. ODOBESCU, 3. I 86. ◊ (În comparații) Ochii ei, un hău căscat. EMINESCU, N. 7.

GURĂ-CASCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564.

CASCĂ, căști, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap, făcut din metal, piele sau cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și unii muncitori pentru protecția capului. ♦ Dispozitiv metalic în forma unei căciuli, care servește la coafat. 2. Dispozitiv alcătuit din unul sau două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Fr. casque.

CASCĂ-GURĂ s. m. Gură-cască.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgîi. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expirație prelungită, trădînd oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin), a se crăpa (4). – Lat. *cascare.

CASCĂ s.f. 1. Acoperămînt de cap din oțel, mai rar din piele etc., căptușit pe dinăuntru, pe care îl poartă militarii în luptă pentru a le apăra capul. ♦ Acoperămînt de cap folosit de sportivi (automobiliști, motocicliști etc.) sau de muncitori (mineri, sondori etc.) pentru protejarea capului în timpul competițiilor sau al lucrului. 2. Dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului. 3. Dispozitiv compus din unul sau două receptoare mici care se pot așeza la urechi cu ajutorul unui suport, folosit la ascultarea unor transmisiuni radiofonice etc. [Pl. căști. / < fr. casque, cf. sp. casco].

CASCĂ s. f. 1. acoperământ de cap din metal ușor, dar rezistent, pe care îl poartă militarii în luptă, unii sportivi sau muncitorii, scafandrii și cosmonauții pentru protejarea capului. ♦ ~ăști albastre = trupe ONU aflate în zone de conflict. ◊ acoperământ de cap din cauciuc, la înotări pentru a nu-și uda părul. 2. dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului. 3. dispozitiv din unu sau două receptoare fixate pe urechi pentru ascultarea transmisiunilor radiofonice sau telefonice. (< fr. casque)

căști albastre s. f. pl.tant. Militari în serviciul Națiunilor Unite trimiși în misiune de menținere a păcii în lume; semnul lor distinctiv sunt căștile albastre, culoarea Națiunilor Unite ◊ „Căști albastre americane sub comandă străină.” Meridian 23 VIII 93 p. 8. ◊ „Luarea ca ostatici, de către sârbi, a căștilor albastre.” D. 136/95 p. 5 (după fr. casques bleus; cf. it. casco blu; DPN 1978)

CASCĂ căști f. 1) Acoperământ de protecție pentru cap, purtat de unele persoane (militari, pompieri, sportivi, mineri etc.). 2) Aparat electric în formă de căciulă, care servește la uscarea părului. 3) Receptor electroacustic, compus din una sau două capsule telefonice, care se pun la ureche pentru a asculta unele transmisiuni radiofonice. [G.-D. căștii] /<fr. casque

A SE CĂSCA se cască intranz. (despre obiecte) A forma crăpături, lăsând să se vadă în interior. /<lat. cascare

A CĂSCA casc 1. tranz. (gura) A desface despreunând buzele și fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ◊ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părțile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mișcare reflexă, inspirând adânc și expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare

cască-gură m. cel ce și pierde timpul privind la tot ce întâlnește.

căscà v. 1. a deschide tare gura (de oboseală sau de urît); 2. a deschide tare ochii; 3. a întredeschide: a căsca ușa. [Lat. vulg. *CASCARE (din gr. hásko)].

gură-cască m. V. cască-gură.

casc, a căscá v. intr. (lat. cascare, d. vgr. hásko, casc, rudă cu lat. hiscere, a se căsca, a se crăpa; sard. cascare, V. dehiscent). Răsuflu adînc deschizînd convulsiv gura (de plictiseală saŭ de osteneală). Doresc, mă lăcomesc (Vechĭ): cască să cuprindă averea altuĭa. V. tr. Deschid (puțin): a căsca ușa. Iron. A căsca ochiĭ, a holba ochiĭ, a privi mirat orĭ atent. A căsca gura, a perde timpu privind.

*cáscă, f., pl. căștĭ (rus. káska, d. fr. casque m., care vine d. sp. casco, craniu, coĭf. P. gen., cp. cu mască). Coĭf.

cáscă-gúră, V. gură-cască.

gură-cáscă și (maĭ rar) cască-gúră m., gen. al luĭ. Fam. Prost, bleg. – Se poate zice și o gură-cască (despre o femeĭe).

cască s. f., g.-d. art. căștii; pl. căști

!cască-gură (pop.) s. m. și f., g.-d. art. lui cască-gură; pl. cască-gură

căsca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cască; conj. prez. 1 sg. să casc, 3 să caște; imper. 2 sg. afirm. cască

!gură-cască (persoană) (pop., fam.) s. m. și f., g.-d. art. lui gură-cască; pl. gură-cască

cască s. f., g.-d. art. căștii; pl. căști

cască-gură s. m. și f., g.-d. lui cască-gură; pl. cască-gură

căsca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cască; conj. prez. 3 să caște

!gură-cască (persoană) (pop., fam.) s. m. și f., g.-d. lui gură-cască; pl. gură-cască

cască s. f., g.-d. art. căștii; pl. căști

cască-gură s. m.

căsca vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 sg. și pl. cască; conj. prez. 3 sg. și pl. caște

gură-cască (epitet) s. m. și f.

gură-căscată (epitet; bot. ) s. f.

cască, pl. căști

gură-cască

casc, caști 2, caște 3 conj.

cască, căști.

gură-cască invar.

CASCĂ-GURĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)

CĂSCA vb. 1. v. deschide. 2. v. holba. 3. v. întredeschide. 4. a se adânci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

CASCĂ-GURĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)

CĂSCA vb. 1. a deschide, a desface. (~ gura.) 2. a (se) bulbuca, a (se) holba, a (se) mări, a (se) umfla, a (se) zgîi, (pop. și fam.) a (se) beli, a (se) bleojdi, (pop.) a (se) boboșa, a (se) bolboșa, (reg.) a (se) boldi, a (se) bolovăni, (Transilv.) a (se) zgăura, (Ban.) a (se) zgîmboia. (~ ochii.) 3. a (se) crăpa, a (se) intredeschide. (S-a ~ ușa.) 4. a se adînci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

cască (căști), s. f. – Acoperămînt din metal pentru protecția capului. Fr. casque. – Der. caschetă, s. f., din fr. casquette.

căsca (casc, căscat), vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).

CASCĂ² dispozitiv alcătuit din unul sau două receptoare fixate pe urechi servind la ascultarea transmisiunilor radiofonice de către aviatori.

CASCĂ¹ acoperământ pentru protecția capului, confecționat din materiale ușoare având o mare rezistență la impactul cu corpuri dure, căptușită cu material textil, piele sau plastic. Este utilizată de către parașutiști și unele categorii de piloți (aviație de luptă, parapantism, deltaplanism). Unele căști sunt prevăzute cu capsule microfonice și receptoare sau alte dispozitive.

CĂȘTILE ALBASTRE, unități armate, constituite din Forțele de Urgență ale O.N.U. (F.U.N.U.), a căror intervenție decisă de Consiliul de Securitate, nu este ofensivă și nu poate avea loc fără acordul statelor aflate în conflict. Ele servesc ca „tampon” între foștii beligeranți și nu au dreptul să folosească armele decît în cazuri de legitimă apărare. Au intervenit în Egipt (1956), Congo (1963), Cipru (1964), Kashmir (1965), Sinai (1973), Înălțimile Golan (1974), Liban (1978), Namibia (1989-1990). Premiul Nobel pentru pace (1988).

Casc/ă, -oe, -oești, -oi, -ul v. Casca 1 – 3.

CĂSCA vb. 1. Cască, Preda (Gorj 179) 2. Cascul (Glos); Căscul/escu, A., mold. act.; -ești fam. (Gorj 179). 3. Prob. Cascoi b., munt. (Glos); Cascoe m-te (Mus); – N. (C Ștef); – Onică (17 A II 111); – din Casco/ești (16 A III 292); -ești s. (Dm). 4. Cosco n. act. identificat de M. Costăchescu cu Cascoe (Dm); v. și Cosea.

cască, căști s. f. (peior.) om naiv / credul.

gură-cască s. m., s. f. persoană distrată / uitucă.