BALABAN, balabani, s. m. 1. (Înv.) Specie de șoim mic. 2. (Reg.) Chefal. – Din tc. balaban.

balaban³, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~i, ~e / E: nct] (Reg) Mare¹ (1).

balaban² sm [At: ANTIPA, F. I. 76 / Pl: ~i / E: tc balâbân] (Iht; reg) Chefalul-mare (Mugii cephalus).

balaban¹ sm [At: CANTEMIR, I. I. I, 31 / Pl: ~i / E: tc balaban] (Orn; înv) Specie de șoim.

bălăbăni vtr [At: BĂRAC, T. 7/1 / V: (rar) ~bun~ / Pzi: ~nesc / E: ns cf bălălăi, bănănăi] 1-2 vtr (D. persoane și d. membrele sau o parte a corpului uman) A (se) mișca (reflex) (într-o parte) și într-alta, (oscilând cu șovăială sau) legănându-se Si: a (se) bălăngăni (3-4), (reg) a (se) bălăngăi (1-2), (reg) a (se) bălălăi, a bănănăi (1-2). 3 vr (Reg) A tremura. 4 vt (Reg) A trăncăni. 5-6 vt A face pe cineva (fără voia lui) să se miște sau să se aplece (într-o parte sau în alta) Si: a hurduca, a scutura, a zgâlțâi. 7 vr A se clătina greoi încoace și încolo (ca omul beat) Si: a șovăi. 8 vr (Fam) A se îmbrânci în luptă dreaptă (în glumă). 9 vr (Fig; fam) A se certa. 10 vr (Îrg; îf ~buni) A se învârti în pat. 11 vr (Îaf) A avea insomnie. 12 vi (Reg) A petrece în voie, flecărind.

balabán² s.m. (iht.; reg.) Chefal-mare (Mugil cephalus). pl. -i. /<tc. balâbân.

balabán¹ s.m. (ornit.; înv.) Specie de șoim. • pl. -i. /<tc. balaban.

bălăbăni vb. IV. 1 refl. (despre oameni) A se deplasa într-o parte și într-alta, cu mișcări legănate, șovăitoare (ca un om beat); (pop.) a se bălălăi, a se bălăngăi, a se bălăngăni, (reg.) a se bănănăi. ◆ (despre părți ale corpului sau, ext., despre obiecte care atîrnă) A se mișca într-o parte și într-alta, a oscila, a se legăna sau a face să oscileze, să se legene. ◇ (tr.) Își bălăbănea mîinile pe lîngă corp. 2 tr. A face pe cineva să se miște sau să se aplece, fară voia lui, într-o parte ori într-alta; a hurduca, a zgîlțîi. 3 refl. Fig. (pop., fam.; despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) A se lupta, a se zbate pentru a învinge o greutate. ◆ A se certa, a se ciorovăi cu cineva. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas! (CR.). • prez.ind. -esc. /form. expr.; cf. bălăngăi, bălăngăni.

BALABAN² sm. 🐟 LABAN.

BALABAN¹ sm. 🐦 O specie de șoim (CANT.) [comp. cuman. balaban, rus. balabanŭ].

BĂLĂBĂNI (-ănesc) I. vb. tr. A sdruncina, a hurduca: Piciu îi bălăbănește hurduz-burduz prin toate rătăcăniile (ALECS.). II. vb. refl. 1 A se trudi, a se lupta cu ceva peste puterile sale, sucindu-se încoace și încolo: Se bălăbăniră ei, se smucea dînsa, Coman n’o slăbi (ISP.); familiar: se bălăbănește cu nevoile (PAMF.) ¶ 2 A umbla încoace și încolo, a-și pierde vremea într’un loc, trudindu-se să scoată la capăt ceva: pricinile pentru care unele sate și unii din scutelnici să bălăbănesc în lume (C. RAD.) ¶ 3 A se lupta cu vorba, a se sfădi: cît s’a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe a mamei a rămas (CRG.) ¶ 4 A se clătina: venea bălăbănindu-se pe două cărări (PAMF.). III. vb. intr. 1 A atîrna în jos, mișcîndu-se încoace și încolo: picioarele îi erau așa de lungi încît bălăbăneau de-a-lungul coadelor catîrului mai pînă la pămînt (ALECS.) ¶ 2 A mișca încoace și încolo: animalele... abia bălăbăneau din capete sub biciul care le frigea (DEM.) [comp. rus. balaboniti].

BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A se clătina, a se legăna greoi, în mers, încoace și încolo (ca un om beat). Se ridică. Mergea bălăbănindu-se. N-o să ajungă prea departe. STANCU, D. 158. [Scamatorul] se bălăbănea... nesigur, și pe urmă... căzu alături. SAHIA, N. 69. Cîntînd, cu pălăria pe ceafă, se oprea la fiecare colț, bălăbănindu-se și vorbind singur. DUNĂREANU, N. 17. 2. Tranz. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte care atîrnă) A mișca într-o parte și într-alta, a face să oscileze, a legăna. Se pomenise fugind prin mijlocul drumului, bălăbănind în întuneric mîinile. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 68. Trifon Gugu bălăbănea o pușcă în aer și chiuia și striga cu o vioiciune ce nu se potrivea de loc cu fața lui morocănoasă. REBREANU, R. II 153. Pedelul a ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni înspre cele patru puncte cardinale. SADOVEANU, N. F. 151. ◊ Refl. I se bălăbănea capul într-o parte și în cealaltă. PAS, L. I 7. ◊ Intranz. Picioarele îi erau așa de lungi, încît bălăbăneau de-a lungul coastelor catîrului, mai pînă la pămînt. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ (Rar) A face pe cineva să se miște sau să se aplece, fără voia lui, cînd într-o parte cînd într-alta; a hurduca, a zgîlțîi, a scutura. Cîte giupînese cu testemeluri, cîți logofiței... tot Piciu îi bălăbănește, hurduz-hurduz, prin toate rătăcăniile. ALECSANDRI, T. 530. 3. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se trudi în fel și chip, pierzînd mult timp pentru a învinge o greutate; a se zbate, a se lupta; a se ciorovăi, a se ciondăni cu cineva (pentru ceva). Cîteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor. ISPIRESCU, L. 121. În sfîrșit, cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas! CREANGĂ, 17.

BALABAN, balabani, s. m. (Zool.) Șoim. – Comp. cuman balaban.

BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) mișca într-o parte și într-alta; a (se) legăna, a (se) clătina. A ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni (SADOVEANU). 2. Refl. Fig. A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas (CREANGĂ).

A SE BĂLĂBĂNI mă ~esc intranz. 1) (despre persoane) A merge nesigur, legănându-se și poticnindu-se; a se clătina. 2) rar A se certa ușor pentru lucruri mărunte; a se ciorovăi; a se ciondăni. /Orig. nec.

balaban m. 1. specie de șoim mic (termen învechit); 2. alt nume dat chefalului. [Turc. BALABAN].

bălăbănì v. Mold. 1. a hurduca: bricicarul îl bălăbănește prin toate rătăcăniile AL.; 2. a huțăi, a bănănăi: picioarele bălăbăniau dealungul coastelor AL. [Formă amplificată din bălălăi].

bălăbănì v. a se lupta cu ceva mare și greu, cu ceva mai presus de puterile sale (sens special Munteniei): câteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor Isp. [Lit. a se lupta șoimește (v. balaban)].

balabán m. (rut. rus. turc. balaban). L.V. (Cant.) Un fel de șoĭm. Azĭ. Dun. de jos, Dobr. Chefal cu capu mare. (mügil cápito și mugil auratus).

bălăbănésc (mă) v. refl. (ung. belebolondúlni, a munci nebunește, a te nebuni, a te bălăbăni, d. bolond, bolînd, nebun, prost. Cp. și cu rus. balabónitĭ, a flecărĭ, a trăncăni, a troncăni. Cp. și cu strepezesc). Fam. Mă zbucĭum, mă chinuĭesc mult cu’n lucru. V. mocoșesc.

balaban¹ (înv., reg.) s. m., pl. balabani

balaban² (reg.) adj. m., pl. balabani; f. balabană, pl. balabane

bălăbăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăbănesc, 3 sg. bălăbănește, imperf. 1 bălăbăneam; conj. prez. 1 sg. să bălăbănesc, 3 să bălăbănească

balaban² (înv., reg.) s. m., pl. balabani

balaban¹ (reg.) adj. m., pl. balabani; f. balabană, pl. balabane

bălăbăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăbănesc, imperf. 3 sg. bălăbănea; conj. prez. 3 să bălăbănească

balaban (șoim, pește) s. m., pl. balabani

bălăbăni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăbănesc, imperf. 3 sg. bălăbănea; conj. prez. 3 sg. și pl. bălăbănească

BALABAN s. v. chefal.

BĂLĂBĂNI vb. v. certa, clătina, hâțâi, hâțâna, hodorogi, hurduca, hurducăi, hurui, învrăjbi, scutura, supăra, zdroncăni, zdruncina, zgâlțâi, zgudui.

BĂLĂBĂNI vb. a (se) clătina, a (se) legăna, (pop.) a (se) bălăngăni, a (se) bănănăi, (reg.) a (se) bălălăi, a (se) bălăngăni, a (se) tingăli. (Se ~ când merge.)

balaban s. v. CHEFAL.

bălăbăni vb. v. CERTA. CLĂTINA. HÎȚÎI. HÎȚÎNA. HODOROGI. HURDUCA. HURDUCAI. HURUI. ÎNVRĂJBI. SCUTURA. SUPĂRA. ZDRONCĂNI. ZDRUNCINA. ZGÎLȚÎI. ZGUDUI.

BĂLĂBĂNI vb. a (se) clătina, a (se) legăna, (pop.) a (se) bălăngăni, a (se) bănănăi, (reg.) a (se) bălălăi, a (se) bălăngăi, a (se) tingăli. (Se ~ cînd merge.)

balaban, balabani s. m. polițist