ANECDOTĂ, anecdote, s. f. Scurtă povestire hazlie sau picantă cu final neașteptat. – Din fr. anecdote.

anecdotă sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 197 / Pl: ~te / E: fr anecdote] 1 (Ant; îvr) Fapt curios, nepovestit de alți istorici de mai înainte. 2 Istorioară hazlie și scurtă, de multe ori batjocoritoare Cf snoavă. 3 Totalitatea elementelor care formează intriga unei povestiri.

*ANECDOTĂ (pl. -ote) sf. 📝 1 Fapt mărunt din istorie ¶ 2 Întîmplare din viața cuiva ¶ 3 Povestire glumeață, desfătătoare, snoavă: Anecdota, calamburul acolo fiind la preț, Cată-le prin almanahuri și vei trece de isteț (VLAH.) [fr. < gr.].

ANECDOTĂ, anecdote, s. f. 1. Istorioară cu poantă hazlie. 2. Întâmplările descrise într-o operă literară; intrigă, scenariu, acțiune epică. – Din fr. anecdote.

ANECDOTĂ, anecdote, s. f. Istorioară hazlie, cu un final neașteptat, care caracterizează în chip spiritual o persoană sau o situație și care se transmite mai ales pe cale orală; întîmplare deosebită. Radu cînta din gură, recita poezii frumoase, spunea anecdote. VLAHUȚĂ, O. A. I 110. Domnul N. Colescu este un vînător vestit. Viața lui este plină de anecdote vînătorești. BOLINTINEANU, O. 329.

ANECDOTĂ, anecdote, s. f. Istorioară hazlie cu un final neașteptat (care se transmite mai ales pe cale orală). – Fr. anecdote (< gr.).

ANECDOTĂ s.f. 1. Fapt puțin cunoscut din viața particulară a unei personalități. 2. Scurtă povestire hazlie, spirituală, cu un sfîrșit deosebit, neașteptat. ♦ (Rar) Povestire, poveste. [< fr. anecdote, cf. gr. anekdotos – inedit].

ANECDOTĂ s. f. 1. fapt puțin cunoscut din viața particulară a unei personalități. 2. scurtă povestire hazlie, spirituală, cu un sfârșit deosebit, neașteptat. (< fr. anecdote, gr. anekdota)

ANECDOTĂ ~e f. Scurtă povestioară cu poantă hazlie și cu un final neașteptat. /<fr. anecdote

anecdotă f. 1. particularitate curioasă, istorioară puțin cunoscută; 2. (populară) povestire scurtă și spirituală a unor păreri hazlii sau a unor întâmplări mărunte.

*anecdótă f., pl. e (vgr. anékdotos, inedit, nescos). Mic fapt istoric puțin știut. Povestire scurtă și spirituală. V. znoavă.

anecdotă s. f., g.-d. art. anecdotei; pl. anecdote

anecdotă s. f., g.-d. art. anecdotei; pl. anecdote

anecdotă s. f., pl. anecdote

anecdotă.

ANECDOTĂ s. glumă, spirit, (reg.) polojenie, (fam.) banc. (A spus o ~ reușită.)

ANECDOTĂ s. glumă, spirit, (reg.) polojenie, (fam.) banc. (A spus o ~ reușită.)

ANECDOTĂ (< fr. anecdote < gr. anekdota, poveste inedită) Scurtă narațiune a unei întîmplări hazlii, în proză sau în versuri, cu un sfîrșît neașteptat. Termen folosit și pentru particularitățile secrete ale istoriei, particularități care stîrneau curiozitatea și contribuiau la o mai îndeaproape cunoaștere a caracterului și moravurilor anumitor personaje istorice, pentru ca, mai tîrziu, pierzîndu-i-se sensul etimologic, termenul anecdotă să fie folosit pentru acele povestiri scurte, cu conținut adesea hazliu și deznodămînt neprevăzut. Unele anecdote, transmise pe cale orală, sînt socotite a fi reflectarea unor întîmplări autentice și atribuite unor personaje istorice sau unor categorii sociale. În opera unor scriitori antici ca Plutarh (Viețile paralele), Suetoniu (Viața celor 12 cezari), anecdota ocupă un loc însemnat, iar în cultura apuseană nenumărate culegeri dovedesc larga ei răspîndire, ea apărînd adeseori în unele opere literare ca memoriile, biografiile. Patria anecdotei a fost socotită Franța, unde era mult prețuită de preferință în saloanele secolului al XVIII-lea. În literatura noastră veche, unele legende din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce au un caracter anecdotic, ca și unele din amintirile lui I.L. Caragiale (Din carnetul unui vechi sufleur). Ex. Maican suflerul era slab și nervos peste măsură. Pasiunea lui care lua proporțiile vițiului era tutunul și cafelele turcești potrivite din zahăr – de unde i se trăgea și numele de caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea cincisprezece cafele una după alta: a cîștigat. Drăgulici le-a plătit; dar ca să nu rămîie în pagubă s-a prins și el să bea tot atîtea romuri. După ce le-a băut, zice: - Mai plătești un pour la dame, (în sensul – cel din urmă rînd), Caimac? - Nu se poate, răspunde Maican, acuma e rîndul cafelelor. (I.L. CARAGIALE, Luptă dreaptă) Anecdota versificată a fost ilustrată în literatura noastră de scriitori ca Th. Speranția, autor al cîtorva volume de anecdote. Ex. CEI DOI CĂLĂTORI ȘI URSUL Doi prieteni împreună pe un drum călătorind, Un urs le ieși nainte, cu groază spre ei viind. Unul dintr-înșii, de frică, văzînd ursul furios, Se sui și se ascunse, sus, într-un copac stufos; Celalt într-acest pericol singur dacă s-a văzut, S-a-ntins la pămînt îndată și în mort s-a prefăcut. Ursul dar, totdeodată, asupra lui cum sosi, Pe la nas, pe la ureche, se plecă a-l mirosi; Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu, Că ursul mort nu mănîncă, după cum zic cei ce știu Și așa de mort, gîndindu-l, cum sta nesuflînd lungit, Nicidecum neatingîndu-l, l-a lăsat și a fugit; Iar prietenul său care sta în copacul stufos, După ce se duce ursul, l-a întrebat, dîndu-se jos: - Ia spune-mi, măi frățioare, ursul ce lucru-ți șopti, Cînd se duse la urechea-ți? (Și-ncepu a hohoti). - Mi-a poruncit, el răspunse, să țiu minte să păzesc Și c-un prieten ca tine să nu mai călătoresc. (ANTON PANN, Povestea vorbei)

calambur-anecdotă² (fr. calembour), figură de compoziție realizată cu ajutorul celorlalte figuri (simple) generate de echivocul fonologic și lexical și încadrate într-o mică relatare, al cărei final îl reprezintă o expresie sau un enunț cu efect de poantă (P): „Tot asemine voi păstra cea mai adâncă taină asupra unui război omeric [hiperbolă] avut cu niște amazoane [metaforă] în catrințe, care culegeau poame într-o livadă, și care văzându-ne că sărim peste un gard și că înaintăm spre ele ca niște zmei [comparație hiperbolică], spre a le lua câteva poame, au început a ne împroșca cu coarne, râzând și strigându-ne: «Nu șuguiți, domnilor, cu coarnele, că vi se pot prinde de frunte». Noi am răspuns cu mărinimie că nu, suntem însurați.” (V. Alecsandri)