susura [At: ȘĂINEANU² / V: (reg) surs~ / Pzi: 3 susură / E: fr susurrer] 1 vi (D. ape care curg, d. frunze bătute de vânt, d. adieri ale vântului) A produce un zgomot slab, continuu, monoton, lin și plăcut Si: a murmura, a suna, a șopoti, a șușoti, a șușui², (înv) a murmui Vz clipoci (1), fâșâi (1), foșni (1), fremăta (1), (reg) șușura. 2 vi (Pan; rar; d. insecte) A zumzăi. 3 vta (Rar; d. oameni) A șopti. 4 vi (Rar; fig; d. cuvinte, d. fragmente de comunicare vorbite) A răsuna.

SUSURA, pers. 3 susură, vb. I. Intranz. (Despre ape curgătoare și despre frunziș; p. ext. despre vîntul care mișcă frunzișul) A produce un zgomot lin și continuu. V. murmura, șopoti, foșni, fremăta. Am deschis ochii dintr-o dată și am văzut un sfert de lună în cerul negru, peste livezi pustii, în care susura vîntul. SADOVEANU, N. F. 57. Am cotit spre izvor. Am stat între plopi o clipă. Apa susura dulce. id. O. VIII 34. Seara, cînd frunzele abia îndrăzneau să susure timid, la o adiere nesimțită, copacul îmi părea că suspină. C. PETRESCU, S. 8. ♦ Fig. (Construit cu dativul) A se strecura; a picura. Îi susura un fel de liniște ciudată în inimă, un fel de mîngîiere. POPA, V. 99. – Variantă: sursura (SADOVEANU, M. 199) vb. I.

SUSURA vb. I. intr. (Despre ape curgătoare, frunze) A produce un zgomot lin și continuu. [P.i. 3 -ră. / < fr. susurrer].

SUSURA vb. intr. (despre ape curgătoare, frunze) a produce un susur. (< fr. susurrer)

A SUSURA pers. 3 susură intranz. (despre ape curgătoare, frunze mișcate de vânt etc.) A produce un zgomot lin, continuu și plăcut; a murmura; a șopoti. /<fr. susurrer, lat. susurrare

susurà v. a murmura, a freme. [Lat SUSURRARE].

sursura v vz susura

SURSURA vb. I v. susura.

SURSURA vb. I. v. susura.

susura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. susur, 3 susură; conj. prez. 1 sg. să susur, 3 să susure

susura (a ~) vb., ind. prez. 3 susură

susura vb., ind. prez. 1 sg. susur, 3 sg. și pl. susură; conj. prez. 3 sg. și pl. susure

SUSURA vb. 1. v. clipoci. 2. v. foșni.

SUSURA vb. 1. a clipoci, a murmura, a suna, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.) 2. a fîșîi, a foșni, a suna, a șopoti, a șopti, a șușoti, a șușui, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.)

susura (-r, at), vb. – A murmura. Fr. susurrer. – Der. susur, s. n. (murmur). Prezenta mr. șușuredz, șușurare, i-a făcut pe Pușcariu 1706 și Pascu, I, 168, să se gîndească că aceste cuvinte reprezintă direct lat. susurrāre. Această ipoteză este foarte puțin probabilă; cuvîntul nu este popular și mr. trebuie să fie o creație expresivă care aparține familiei lui șoșoi.