ROMAN¹, romane, s. n. Specie a genului epic, de întindere mare, cu conținut complex, care se desfășoară de-a lungul unei anumite perioade și angajează mai multe personaje, presupunând un anumit grad de adâncime a observației sociale și analizei psihologice. ◊ Operă narativă în proză sau în versuri scrisă, în Evul Mediu, într-o limbă romanică. ♦ Fig. Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile. [Var.: (înv.) romanț s. n.] – Din fr. roman.

roman¹ sn [At: (a. 1799) BV. II, 410 / V: (înv) ~s, -~t, ~ț (nob) ~ță sf / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr roman, it romanzo] 1 (Adesea urmat de determinări care indică felul, caracterul etc.) Narațiune în proză, de întindere mare și cu conținut complex, care reflectă evenimente, episoade ale vieții unei societăți etc. 2 (Fig) Suită prelungită de întâmplări care par neverosimile.

ROMAN¹, romane, s. n. Specie a genului epic, de întindere mare, cu conținut complex, care se desfășoară de-a lungul unei anumite perioade și angajează mai multe personaje, presupunând un anumit grad de adâncime a observației sociale și analizei psihologice. ◊ Operă narativă în proză sau în versuri scrisă, în evul mediu, într-o limbă romanică. ♦ Fig. Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile. [Var.: (înv.) romanț s. n.] – Din fr. roman.

ROMAN¹, romane, s. n. Narațiune epică în proză, de întindere mare, cu conținut complex și dezvoltat, care reflectă evenimente, episoade, fenomene ale vieții în dezvoltare și, de obicei, într-un interval mare de timp. Ți-a căzut cumva în mînă vreunul din romanele mele? C. PETRESCU, C. V. 24. Pe mescioara de lîngă patul lui era un roman. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 36. Atîta negligență nu se pomenește nici în romane, nici într-o piesă de teatru. CARAGIALE, O. I 129. ♦ Fig. Împletire de întîmplări cu multe episoade care par neverosimile. Viața fiecăruia e un roman. PAS, Z. I 86. – Pl. și: (rar) romanuri (GANE, N. III 181). – Variantă: (învechit) romanț, romanțuri (ODOBESCU, S. III 20), s. n.

ROMAN s.n. 1. Narațiune epică în proză de mari proporții, care oglindește evenimente, episoade ale vieții unei societăți etc. 2. (Fig.) Împletire de întîmplări cu multe episoade care par neverosimile. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. roman].

ROMAN¹ s. n. lucrare, operă literară epică în proză, de mari proporții, care oglindește evenimente, episoade ale vieții unei societăți etc. ◊ (fig.) împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile; serie de aventuri extraordinare. (< fr. roman)

ROMAN¹ ~e n. 1) Specie a genului epic în proză (mai rar în versuri), de proporții mari, cu acțiune complexă, pe mai multe planuri, la care participă un număr mare de personaje. 2) pop. Aventură amoroasă. /<fr. roman

roman n. 1. narațiune închipuită în care interesul e excitat prin pictura moravurilor, prin jocul pasiunilor sau prin bizareria aventurilor: roman istoric, filozofic, social; 2. fig. povestire lipsită de probabilitate: asta e un roman.

1) *román n., pl. e (fr. roman, vfr. romanz, d. lat. pop. *románice, în limba romană saŭ în latina populară [adv.]; it. romanzo, sp. romance. V. romantic). În evu mediŭ, povestire adevărată orĭ imaginară, în proză orĭ în versurĭ, scrisă în limba pe care o vorbea poporu din țările latine; astăzĭ, povestire închipuită (mult maĭ mare de cît nuvela) în care se descriŭ aventurĭ, moravurĭ și pasiunĭ: romanele istorice ale luĭ Dumas tatăl îs pline de interes. Fig. Povestire care pare de necrezut: ceĭa ce spuĭ tu e curat roman. Aventură: maĭ lasă-te de romane, măĭ prietene! – Forma cea maĭ bună ar fi romanț, pl. urĭ saŭ e, cum s’a și zis la început (după it. romanzo) și se maĭ zice și azĭ ironic. Asemenea s’a zis și se maĭ zice rar pin Moldova și romans, pl. e (după rus. románs, romanță).

roamăn s vz roman²

romans sn vz roman¹

romanț sn vz roman¹

romăn s vz roman²

ROMANȚ s. n. v. roman¹.

ROMANȚ s.n. (Înv.) Roman. [< it. romanzo].

roman-biografie s. n. Roman în care se pornește de la o biografie ◊ „Roman-biografie, asemenea «Intrusului» (chiar dacă aici e vorba doar de un fragment biografic).” Sc. 4 VI 72 p. 1. ◊ „Un roman-biografie [Paul Georgescu, «Doctorul Poenaru»]” Cont. 31 XII 76 p. 10 (din roman + biografie)

roman-cronică s. n. Roman care își propune să fie o cronică a epocii pe care o prezintă ◊ „În ce privește modalitatea romanului-cronică, putem depista rădăcinile până la Neculce.” Luc. 3 VIII 67 p. 9. ◊ „Scriitorul își propune, așadar, să realizeze un roman-cronică, o radiografie cât mai exactă a evenimentelor, a comportamentului uman în fața unor evenimente-limită pline de tragism [...]” R.lit. 3 X 74 p. 4. ◊ „Romanul cronică” R.lit. 17 VIII 78 p. 9; v. și Săpt. 28 XII 73 p. 4, R.l. 21 II 75 p. 2 (din roman + cronică)

roman-epopee s. n. Roman care evocă fapte eroice și glorioase ◊ „Articolele lui I.I. aduc elogii succeselor repurtate de romanul-epopee din proza realismului socialist.” Gaz. lit. 16 XI 61 p. 2. ◊ „În romanul-epopee «Centennial» [...] filonul indian este prezent în genealogia mai fiecărei familii americane.” R.lit. 3 VIII 75 p. 22. ◊ „Un roman-epopee de G.K.” R.lit. 21 VIII 75 p. 22 (din roman + epopee)

roman-foileton s. n. Roman publicat pe fragmente în reviste sau ziare ◊ „Cu 55 de ani în urmă, un editor dibaci, Arthème Fayard, lansa primul roman-foileton din seria «Fantomas» [...]” Cont. 1 VII 66 p. 4. ◊ „Voga serialelor de televiziune a dat un subprodus, succesorul modern al romanelor-foileton [...]” R.lit. 27 IX 84 p. 22 (din roman + foileton; DN3)

roman-frescă s. n. Roman care prezintă amplu o epocă ◊ „În cadrul discuțiilor despre proză [...] alarmarea, iritarea și furia multora a fost romanul-frescă.” Gaz. lit. 16 XI 61 p. 2. ◊ „Succesul romanului-frescă al lui G. se datorează prezentării la televiziunea franceză a serialului.” Cont. 18 XII 70 p. 10. ◊ „Romanul-frescă «Timpul și furtunile» nu e lipsit de momente dinamice și nici chiar de episoade palpitante, precum [...] acela al asasinării ministrului de interne Banciu, în care naratorul introduce și întreține cu iscusință suspens-ul.” Sc. 13 III 78 p. 4; v. și Sec. 20 3/62 p. 185, Sc. 31 I 63 p. 4, Luc. 10 X 70 p. 4, 22 II 75 p. 4, R.l. 12 III 75 p. 2 (din roman + frescă)

roman-meditație s. n. Roman în care predomină meditația ◊ „Să avansăm, deocamdată, câteva reflecții despre două romane-meditații, căci «Galeria cu viță sălbatică» și «Racul», diferențiate ca expresie, își apropie vocile, totuși, în slujba aceluiași dialog despre Om în relațiile cu Societatea, despre temporar și eternitate.” R.lit. 19 V 77 p. 6. ◊ „E un roman-roman, adică viață, acțiune, psihologie, dramă, tragedie, absurd, grotesc, umor, adică tot ce intră în registrul existenței eterne a vieții [...] Desigur este și un roman-meditație, dar nu un roman dizertație, decât dacă presupuneți că romanul meu nu e bun [...]” R.l. 23 V 77 p. 2 (din roman + meditație)

roman-pamflet s. n. Roman cu caracter de pamflet ◊ „[...] ample romane-pamflet menite să înfățișeze pe o osatură de fapte reale, nu fictive, peisajul politico-social al epocii monarhice.” R.lit. 25 III 71 p. 6. ◊ „În 1937, Lion Feuchtwanger aborda romanul pamflet.” R.l. 20 I 75 p. 2 (din roman + pamflet)

roman-puzzle s. n. Roman alcătuit din fragmente, ca în jocul puzzle ◊ „Romanul-puzzle alcătuit din aceste proze e plin de «viziuni» al căror echivalent în literatura română n-ar putea fi căutat decât în Eminescu.” LAI 7 VI 93 p. 3. ◊ „[...] ciclul de povestiri «Pergamentul diafan», dispus în forma unui roman-puzzle.” Lit. 21/93 p. 4 [pron. roman-pazl] (din roman + puzzle)

roman-reportaj s. n. Roman alcătuit din alăturarea unor reportaje ◊ „«Oameni ca zeii» e un roman-reportaj.” Cont. 6 II 65 p. 3. ◊ „Eu cred că niște bune romane-reportaj, indiferent de cât de durabile sunt, n-ar strica deloc.” R.lit. 25 II 71 p. 11; v. și Cont. 21 X 66 p. 2 (din roman + reportaj)

romanț n. roman popular. [It. ROMANZO].

*románț, V. roman 1.

roman² (operă literară) s. n., pl. romane

roman² (operă literară) s. n., pl. romane

roman (operă literară) s. n., pl. romane

+roman-document s. n., pl. romane-document

+roman-fluviu s. n., pl. romane-fluviu

roman s. v. CRIZANTEMĂ. DUMITRIȚĂ. GRANAT. MARGARETĂ. MUȘEȚEL. ROMANIȚĂ NEADEVĂRATĂ. ROMANIȚĂ NEMIROSITOARE. SPILCUȚĂ. TUFĂNICĂ.

ROMAN (< fr. roman) Specie a genului epic, în proză, construcție cu acțiune complexă și de mare întindere, personaje numeroase, intrigă complicată. Greu de definit și de clasificat, datorită complexității și interferențelor lui cu alte genuri literare, romanul se dezvoltă în literatura modernă îndeosebi, deși scrieri asemănătoare se întîlnesc în literatura antică, greacă sau latină (Theogen și Haricleia de Heliodor, la greci; Satyricon de Petronius, Măgarul de aur de Apuleius, la romani); în literatura evului mediu, Roman de la rose, Roman de Troie, Roman dAlexandre, alături de acestea circulînd romanele cavalerești și alte forme de romane ca romanul pastoral, satiric, picaresc, acesta îndeosebi în Spania, cu eroi din lumea vagabonzilor, cerșetorilor, aventurierilor, de un crud realism și o limbă cu rezonanțe argotice. Datorită elementelor noi pe care le aduce în structura romanului clasic – lărgirea cadrului epic, diversitatea mediilor sociale surprinse de autor, transformările sufletești ale personajelor sale etc. – Balzac este socotit creatorul romanului modem. Felurit ca structură și conținut, romanul apare ca un adevărat gen proteic, după unii teoreticieni, iar perspectivele de cercetare ale lui (istorice, sociologice, psihologice, filozofice) sînt multiple. Diversele lui clasificări, privite din punctul de vedere al conținutului, ca romanul istoric, social, pastoral, didactic, umoristic, satiric, epistolar, intim, de moravuri, psihologic, de aventuri, de capă și spadă (de cape et dépée), polițist, de ficțiune sau fantastico-științific, sînt greu acceptate în rigiditatea lor, datorită interferenței de elemente variate, structurale și de conținut. Chiar și încercări de clasificare a romanului în urban, rural, al provinciei, exotic, burghez, al proletariatului, clasificare care are drept criteriu cadrul social sau geografic, cum și aceea de roman al existenței, al unei generații, bazată pe întinderea acțiunii, precum și clasificări ca roman de observație, de roman-dramă, roman de acțiune și caracter, de anticipație, experimental sau noul roman, cultivat de romancierii francezi, romanul de formare sau bildungsroman, acesta avînd ca obiect formarea sufletească a omului, nu limpezesc dificila problemă a clasificării romanului. „Critica analitică a romanului deosebește în general trei elemente constitutive ale acestuia: intriga, caracterizarea personajelor și cadrul, ultimul, care capătă atît de lesne semnificația simbolică, este denumit, în unele teorii moderne, ”atmosferă„ sau ”tonalitate„. Este inutil să subliniem că toate aceste elemente se determină reciproc.” (R. Wellek și A. Warren – Teoria literaturii) În arta romanului s-au produs, pe parcursul cîtorva secole de existență, o serie de modificări sau mutații, mai ales în privința structurii, a compoziției, ca și în aceea a construirii personajelor. Romanul tradițional de tip balzacian sau tolstoian se prezintă ca o construcție masivă. În Teoria romanului, G. Lukacs socotește arhitectonica romanului o reușită asupra haosului nelimitat de care individul este înconjurat. Arhitectonica aceasta este rezultatul prezenței în roman a eroului, a personajului. „Dimensiunile lumii se reduc la experiențele trăite de către erou și suma acestora este organizată de orientarea evoluției eroului către sensul vieții sale.” Romanul clasic are un caracter linear, închis, finit. De exemplu, în romanul Roșu și Negru de Stendhal este narată adolescența lui Juilen Sorel, încercarea acestuia de a pătrunde în mediul aristocratic, de a parveni, apoi moartea sa. Circuitul este perfect închis; ultima pagină a romanului închide universul construit. Rigorile, compoziționale – proporția, echilibrul volumelor narative, coerența, soliditatea construcției, corelațiile dintre compartimentele romanului – caracterizează zeci și zeci de modalități ale romanului clasic, tradițional. Romanul modern însă este lipsit de legi, după cum îl caracterizează Gide. În romanul modern ne întâmpină o deplină libertate imaginativă și constructivă. De aici a rezultat un apreciabil număr de structuri romanești, concretizate în romane ca: În căutarea timpului pierdut de Proust, Valurile de Virginia Woolf, Ulysse al lui James Joyce, Procesul de Kafka ș.a., în literatura străină, iar în literatura noastră: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război și Patul lui Procust de Camil Petrescu, O moarte care nu dovedește nimic și Ioana de A. Holban ș.a. Romancierii moderni proclamă virtuțile romanului deschis, liber în mișcările sale, ceea ce dă romanului similitudine perfectă cu viața. Unii romancieri moderni au viziunea panoramicului (James Joyce), alții sînt adepți ai vagului și fragmentarismului (Sarraute). Odată cu Proust, se manifestă tendința cuprinderii în roman a noianului de percepții pe care fiecare individ le poartă cu sine, în locul cuprinderii spațiale (societatea) sau a celei temporale (istoria). Romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu este construit într-o unică perspectivă și organizat prin stratificarea acelor „dosare ale existenței” din jurnalul doamnei T. al lui Fred Vasilescu și corespondența lui Ladima. S-au produs schimbări și în legătură cu concepția despre personaj și realizarea lui. Valoarea romanului tradițional o constituie acea logică internă a caracterelor și corelația la fel de logică dintre caractere și evenimente. Romanul modern respinge aceste trăsături, precum și acea previzibilitate a evenimentelor, anticipate uneori chiar din prima pagină, ca un program, care trebuie realizat. Locul tipului sau al caracterului continuu din romanul tradițional îl ia tipul sau caracterul discontinuu, cu acalmiile și crizele sale. Aceste mutații în structura romanului și în conceperea personajului sînt semnul înnoirii artei romanului contemporan. Structura compozițională a romanului mai implică și alte probleme de artă, ca: ritmul dezvoltării, care coordonează într-un anumit fel materialul de viață, prin încetinire și desfășurare lentă sau prin accelerare și desfășurare trepidantă; succesiunea momentelor în ordine cronologică a dezvoltării lor sau prin răsturnarea cronologiei evenimentelor; perspectiva compozițională, uneori mai mobilă, prin multiplicarea unghiurilor de vedere, prin apropiere sau depărtare, cuprinzînd ansamblul sau detaliul de viață. În literatura noastră, începuturile romanului sînt influențate de romantism (ex. Manoil și Elena de D. Bolintineanu).

ROMÁN¹ (< fr.) s. n. (LIT.) 1. (În Ev. med.) Operă narativă în proză sau versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de la Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acțiune de o relativă amploare și complexitate, desfășurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje și care presupune un anumit grad de adâncime a observației sociale și a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din Antic. (Petronius, Apuleius, Longos, Heliodor) și Ev. med. (sub forma r. cavalerești, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). În perioada Renașterii, r. cunoaște primele sale concretizări moderne, ca viziune și modalitate, o sferă de cuprindere tematică și tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. În epocile următoare, în funcție de schimbările sociale care au loc, de îmbogățirea continuă a ariei de cunoaștere, de dezvoltarea generală a științei și filozofiei, a literaturii și artei înseși, ca și prin contribuțiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât și sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (începând mai cu seamă din sec. 19), una dintre speciile cele mai reprezentative și mai cultivate, exprimând gustul și mentalitatea momentului istoric respectiv și tinzând să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franța), Dostoievski, Tolstoi (în Rusia) ș.a., r. își demonstrează exemplar viabilitatea și adaptabilitatea. Cunoscând numeroase modalități și devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impunând atenției, și în sec. 20, câteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franța), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Undset, K. Hamsun, S. Lagerlöf (în țările scandinave), Dreiser, Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Șolohov, Leonov (în Rusia) ș.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalității curentului artistic în care se integrează există r. romantic (V. Hugo), realist (Flaubert), naturalist (Zola), suprarealist (R. Queneau), filozofic (Voltaire), sentimental (G. Sand), umoristic și de moravuri (Dickens), exotic (Bernardin de Saint-Pierre), psihologic (Dostoevski), istoric (Scott), de aventuri (Dumas), pedagogic (Rousseau), fantastic (Gautier), terifiant (H. Walpole), pastoral (Montemayor), picaresc (M. Alemán), epistolar (Laclos), pamfletar (Swift), bildungsroman (Goethe), epopeic (Tolstoi), de analiză (Proust), ciclic (R. Martin du Gard), fluviu (Rolland), foileton (Sue), pentru copii (Mark Twain), polițist (Doyle), științifico-fantastic (Wells), existențialist (Camus), „noul roman” (Robbe-Grillet), al tinerilor furioși (J. Osborne) etc. În literatura română, cea dintâi încercare de r. tipărit aparține lui M. Kogălniceanu („Tainele inimei”, fragment, 1850). Urmează o etapă de de căutări, în care se remarcă D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) și „Elena” (1862), și mai ales N. Filimon, cu „Ciocoii vechi și noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul 20 să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezewntanții ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, M. Eliade, M. Blecher, M. Preda, E. Barbu, Petru Dumitriu, N. Breban, M. Nedelciu ș.a.

NOUL ROMAN (în fr. nouveau roman), mișcare literară (deceniile 6-7 ale sec. 20) care reunește scriitori ce refuză romanul tradițional. Termenul a fost introdus de scriitorul francez Alain Robbe-Grillet („Pentru un nou roman”), pentru a denumi un model de roman diferit de cel tradițional și în special de cel psihologic, datorită renunțării la conflict și la personaje (caractere), cărora le ia locul descrierea obiectuală. A mai fost denumit roman al privirii și antiroman. Reprezentanți: A. Robbe-Grillet, M. Butor, Natalie Sarraute, Cl. Simon ș.a.

ROMAN DE LA ROSE („Romanul trandafirului”), poem medieval francez. Alcătuit din două părți. Prima (peste 4.000 de versuri), scrisă de Guillaume de Lorris (c. 1235), este o poveste alegorică de dragoste, în spiritul cavaleresc medieval; a doua parte (c. 18.000 de versuri), realizată între 1270-1275, având ca autor pe Jean de Meung (c. 1240-c. 1305) are un pronunțat caracter satiric și erudit.