OBEDIENȚĂ, obediențe, s. f. Supunere, ascultare. [Pr.: -di-en-] – Din fr. obédience, lat. obedientia.

obediență sf [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 11 / Pl: ~țe / E: slv обѣдьинца] (Înv) Parte a slujbei religioase care se face în mănăstiri după utrenie, în zilele în care nu se oficiază liturghia.

OBEDIENȚĂ, obediențe, s. f. (Livr.) Supunere, ascultare. [Pr.: -di-en-] – Din fr. obédience, lat. obedientia.

OBEDIENȚĂ, s. f. (Livresc) Supunere, ascultare. Pronunțat: -di-en-.

OBEDIENȚĂ s.f. (Liv.) Supunere, ascultare. [Pron. -di-en-. / cf. lat. oboedientia, fr. obédience].

OBEDIENȚĂ s. f. supunere, ascultare. (< fr. obédience, lat. oboedientia)

obediență s. f. (în francmasonerie) Dependență, ascultare ◊ „După 1989 au început să acționeze în România mai multe loji masonice, în special de obediență italiană.” R.l. 22 IX 93 p. 9 (cf fr. obédience; DN3, DEX – alte sensuri)

obediență (desp. -di-en-) s. f., g.-d. art. obedienței; pl. obediențe

obediență (-di-en-) s. f., g.-d. art. obedienței; pl. obediențe

obediență s. f. (sil. -di-en-), g.-d. art. obedienței; pl. obediențe

OBEDIENȚĂ s. v. ascultare, cumințenie, docilitate, supunere.

obediență s. v. ASCULTARE. CUMINȚENIE. DOCILITATE. SUPUNERE.

OBEDIÉNȚĂ (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Supunere, ascultare. ♦ (PSIH.) Conduită impusă de rolurile sociale, individul supunându-se împotriva voinței proprii, ordinelor sau sugestiilor persoanelor cu autoritate socială, intelectuală, de vârstă etc.; o. individului, ca nivel al conformității, se manifestă în adoptarea opiniei majorității pentru a fi acceptat și aprobat sau pentru a evita respingerea.