LIGHIOANĂ, lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦ Spec. Pasăre de curte; orătanie. ♦ Spec. Insectă, gâză (vătămătoare). 2. Fig. Epitet dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau unui om matur. [Var.: lighioaie s. f.] – Din sl. legeonŭ.

lighioană sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 60 / V: (reg) ~aie, ~on sm, ligioaie, ligi~ / Pl: ~ne și (pop) ~oni / E: slv лєгєонъ] 1-2 (Adesea cu determinări prt sau dep) Animal (sălbatic) Si: babă, dihanie, fiară. 3-4 (Spc) Insectă (dăunătoare). 5 (Spc; mpl) Vietate care trăiește pe lângă casa omului. 6 (Spc; mpl) Pasăre. 7 Om ticălos. 8 Om străin. 9 (Gmț) Apelativ pentru un copil sau, rar, pentru un om matur.

LIGHIOANĂ, lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦ Spec. Pasăre de curte; orătanie. ♦ Spec. Insectă, gâză (vătămătoare). 2. Fig. Termen injurios dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau unui om matur. [Var.: lighioaie s. f.] – Din sl. legeonŭ.

LIGHIOANĂ, lighioane, s. f. 1. Animal, (mai ales) animal sălbatic. V. dihanie, fiară, jivină. Toate lighioanele [bălții]... de la adîncuri suiau în zig-zaguri. SADOVEANU, N. F. 74. Lighioanele din codri, din văzduhuri și din apă Vin la tine totdeauna de te-ajută și te scapă. EFTIMIU, Î. 47. Multe lighioane... mai încap Și-n lumea asta! VLAHUȚĂ, O. A. 88. Balauri înveninați, scorpii groaznice la vedere, lupi nesățioși... toate lighioanele cele mai primejdioase stau tolănite pe iarbă verde și dormeau. POPESCU, B. II 22. ♦ (Mai ales la pl.) Vietăți care trăiesc pe lîngă casă, (în special) păsări de curte, orătănii. Au să fure și din tainul lighioanelor. STĂNOIU, C. I. 62. ◊ (Cu sens colectiv) Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice. ALEXANDRESCU, M. 322. ♦ Insectă, gîză (îndeosebi vătămătoare). 2. Fig. Calificativ disprețuitor dat unui om de nimic, mișel. Cum se cheamă această lighioană Cu purpură pe umeri, pe cap purtînd coroană? MACEDONSKI, O. I 166. Nu mă mai încred în lighioanele aste fățarnice. ALECSANDRI, T. 1677. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau (mai rar) unui om matur. Se scarpină cu o mînă după ureche și cu alta leagănă lighioana care s-a trezit și scîncește. PAS, Z. I 196. – Pronunțat: -ghi-oa-. - Pl. și: lighioni (VISSARION, B. 86). – Variantă: lighioaie, lighioi (SADOVEANU, N. F. 65, DELAVRANCEA, H. T. 34, CREANGĂ, A. 37, ALECSANDRI, T. 532), s. f.

LIGHIOANĂ ~e f. 1) Animal sălbatic; dihanie; jigodie; jiganie; jivină. 2) Pasăre de curte; orătanie. 3) fig. Om josnic; mișel. [G.-D. lighioanei; Sil. -ghi-oa-] /cf. sl. legeonu

lighioană f. 1. animal, mai ales necurat: lighioane de pureci; fig. lighioanele astea fățarnice ce se numesc oameni AL.; 2. calificativ dat popoarelor străine și dușmane; 3. în Oltenia: păsări de curte. [Lighioană, adică legiune de demoni, e unul din numele necuratului: termenul e luat din Sf. Scriptură: leghionul dimonilor].

lighion sm vz lighioană

ligioaie sf vz lighioană

ligioană sf vz lighioană

livioană sf vz lighioană

lighioae f. pop. lighioană.

lighioáĭe f., pl. oĭ saŭ tot oaĭe, și lighioánă (oa duft.) f., pl. e (d. legheon, adică „legheoanele de jivine”). Fam. Animal (saŭ și om) de aspect straniu, dihanie, jiganie: multe lighioĭ maĭ sînt pe fața pămîntuluĭ!

lighioană (pop.) (desp. -ghi-oa-) s. f., g.-d. art. lighioanei; pl. lighioane

lighioană (pop.) (-ghi-oa-) s. f., g.-d. art. lighioanei; pl. lighioane

lighioană s. f. (sil. -ghi-oa-), g.-d. art. lighioanei; pl. lighioane

lighioană

lighioană, -ne.

LIGHIOANĂ s. 1. v. fiară. 2. v. animal.

LIGHIOANĂ s. 1. bestie, dihanie, fiară, jivină, sălbăticiune, (pop.) gadină, jiganie, (reg.) ciută, sălbăticie, sălbăticime, (Transilv. și Mold.) gad, (Transilv.) sălbăticitură. (În pădure trăiau multe ~.) 2. animal, creatură, dobitoc, făptură, ființă, necuvîntător, vietate, viețuitoare, (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~ din natură. )

lighioană (lighioane), s. f. – Bestie, animal, dihanie. – Var. lighioaie. Deformare populară a lui leghion, s. n. (înv., legiune), din ngr. λεγεών (Tiktin; Candrea), parțial prin intermediul sl. legeonŭ. Pl. leghioae „legiuni” există încă de la Dosoftei (sec. XVII); de la el s-a format sing. regresiv reprezentat de var. Alte explicații sînt fantastice: din ngr. ἄλογα εϊνα „vietăți mici” (Cihac, II, 669) sau în loc de *lighian < libian (Bogrea, Dacor., IV, 828). Semantismul se explică prin înțelesul intermediar de „demon”, plecînd de la expresia leghioane de draci, frecventă în literatura religioasă.

ligioană, -e, s.f. – Animal sălbatic. „Grecii au împrumutat, sub forma legheon, cuvântul lat. legio ”legiune„; printr-o figură de stil, în textele creștine s-a vorbit de legheoanele pădurii, înțelegându-se prin aceasta marea mulțime a animalelor sălbatice. Textul a fost reprodus în română, iar cititorii au înțeles că lighioane înseamnă ”animale sălbatice„, sens pe care cuvântul l-a păstrat până azi” (Graur 1972: 135).