brehnit sn [At: ȘEZ. V, 39/5 / Pl: ~uri / E: brehni] 1-5 Brehăit (1-5).

brehni vb. IV. v. brăhni.

brehnésc v. intr. (vsl. brehati, brehnonti, rus. brehátĭ, a lătra, a hămăi). Est. Rar. Hămăĭesc puțin (o dată saŭ de cîteva orĭ). Grohăĭesc speriat. Tușesc. V. tr. Trans. Împung cu vorba. – La Cant. brehăĭesc, hămăĭesc. V. chefnesc, blehăĭesc.

brehni (-nesc, -it), vb. – (Mold.) Exprimă sunetul scos de cîine, de cerb, de porc și, în anumite cazuri de om, cu accepțiile aproape exacte ale sp. gañir. – Var. brîhni, brehăi. Sl., cf. rut. brecháty „a lătra”, sb. bréchati „a scînci” (DAR). Var. brehăi, care apare numai la Cantemir, pare a fi rezultatul unei contaminări cu behăi. – Der. brehne, s. f. pl. (năluci); brehnace, s. f. (înv., uliu, probabil datorită croncănitului pe care îl stîrnește printre păsările din ogradă).

brehni, brehnesc, vb. I (reg.) 1. a hămăi, a grohăi 2. a înțepa cu vorba.