baláur s.m. 1 (în mit. rom.) Animal fantastic, monstruos și vorace, care întruchipează răul, reprezentat sub formă de șarpe (înaripat) uriaș, cu coada lungă, cu unul sau mai multe (șapte, nouă sau douăsprezece) capete, cu limbile ascuțite, vărsînd foc pe gură. ◇ Balaur de șarpe sau șarpe-balaur = monstru tîrîtor. ◇ Fig. Vîntul sporea... Din asfințit veni cu hărnicie balaurul nourilor (SADOV.). 2 Fig. Om extrem de crud, care trăiește din munca altora. 3 (iron.) Poreclă dată țiganilor (mai ales lăutarilor). 4 (astron.; pop.; art.; și nm. pr.) Constelația Dragonului, situată în emisfera boreală. 5 (zool.) Șarpe neveninos, lung de circa 2 m, de culoare galbenă, răspîndit în Dobrogea și în S Moldovei (Elaphe quatuorlineata). 6 (pesc.; reg.) Cerc de scînduri care încinge luntrea pe marginea gurii. 7 (constr.; reg.) Grindă groasă pe care se bate podeaua la poduri. 8 (reg.) Zmeu înălțat de copii. • sil. -la-ur. pl. -i. și (înv., pop.) baláure, băláur, (reg.) baláor s.m. /cuv. autoh.; cf. alb. bollë „șarpe”, srb. blavor.

BALAUR subst., luat ca prenume ca și alte nume de fiare: lup, urs, leu etc. 1. Balaur, fratele țarului Mihail de Vidin (DR II 466); jupan B. (16 B I 178, II 3); – olt. (Sur VI) 2. Bălaur, diac (Cat; Has); – Crăciun (17 B357); – Marco (C Ștef); -u (17 B II 233); Balaure, moșu (16 B VI 178). 3. Balahură, D. (Buc). 4. Balaura, haiduc (Pasc); – St., ar. (Cara 96); cf. „frigura balaura”, personificare în folclor. 5. Prin fon. grec, Valaori ar. (Capidan, DR II). 6. Cu sincopa lui u, Bălaroiul (17 B II 421).