ȘERPOI vb. IV v. șerpui.

ȘERPUI, șerpuiesc, vb. IV. Intranz. A avea (sau a forma în mișcare) o linie unduitoare ca mersul șarpelui; a undui. Între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. Apucase pe drumuri ce șerpuiau pe coasta Negrilesii. AGÎRBICEANU, S. P. 19. O cărăruie mică șerpuiește pe coastă. DUNĂREANU, CH. 104. Luci pe fața mării un fulger șerpuind. Urmat d-un tare trăsnet. BOLINTINEANU, O. 242. ◊ Fig. Ideea măreață a țării șerpuia prin suflete sub forma unoi fiori, ce se aninau de nimicurile trecătoare ale ceasului de acum. D. ZAMFIRESCU, R. 254. ◊ Tranz. În picioare lîngă sac, se-nțepeni și el, măsurînd cu ochii munții fugari care-și șerpuiau spinările negre în zarea albastră. MIRONESCU, S. A. 131. Soarele, la zori, șerpuiește munții Triestului cu chenare de rubin, iar la amiezi sparge și risipește curcubeie. DELAVRANCEA, S. 70. ♦ Tranz. A străbate, a brăzda cu linii ondulate. Cîmpiile... păreau o mare de omăt șerpuită ici-colea de dungulițe cenușii, ale cărora capete nu le mai zăreai. CONTEMPORANUL, VI 104. ◊ Fig. Fiori reci mă șerpuiră la gîndul că putea fi lipsă o treaptă și să lunec în gol. CAZABAN, V. 63. – Variantă: șerpoi (ALECSANDRI, P. I 237) vb. IV.