ZORNĂIT, zornăituri, s. n. Faptul de a zornăi; zgomotul caracteristic pe care îl fac unele obiecte când se lovesc sau se ciocnesc între ele; zornăială, zornăitură, zornet. – V. zornăi.

zornăit sn [At: GORJAN, H. IV, 153/22 / P: ~nă-it / V: (înv) zăr~, (îvr) zur~ / Pl: ~uri / E: zornăi] 1-2 Zăngăneală (1-2).

zornăit s.n. Faptul de a zornăi; concr. zgomot caracteristic pe care îl fac unele obiecte cînd se lovesc sau se ciocnesc între ele; zornăială, zornăitură, zornet, zuruit. • pl. -uri. /v. zornăi.

ZORNĂIT, zornăituri, s. n. Faptul de a zornăi; zgomotul caracteristic pe care îl fac unele obiecte când se lovesc sau se ciocnesc între ele; zornăială, zornăitură, zornet. – V. zornăi.

ZORNĂIT, zornăituri, s. n. Acțiunea de a zornăi; zgomot caracteristic pe care îl fac unele obiecte (mai ales de metal) cînd se lovesc sau se ciocnesc între ele. A intrat, a trîntit ușa și în urmă-i s-a auzit pînă departe, deslușit, zornăitul zăvoarelor ferecate. GALAN, Z. R. 208. Sună zornăit de zale. COȘBUC, P. II 112. Dar ce zgomot e afară? Un zornăit de pinteni, de săbii. VLAHUȚĂ, O. A. II 245.

ZORNĂIT, zornăituri, s. n. Faptul de a zornăi; zgomot caracteristic pe care îl fac unele obiecte cînd se lovesc sau se ciocnesc între ele.

ZORNĂIT ~uri n. 1) v. A ZORNĂI. 2) Zgomot produs de obiectele de metal sau de sticlă la lovire, cădere sau rostogolire; zăngănit; zuruit; zdrăngănit. /v. a zornăi

zornăit n. acțiunea de a zornăi.

zornăít n. Acțiunea de a zornăi. Sunet zornăit: se auzea un zornăit de sabie.

zărnăit sn vz zornăit

zurnăit sn vz zornăit

zornăit s. n., pl. zornăituri

zornăit s. n., pl. zornăituri

zornăit s. n., pl. zornăituri

ZORNĂIT s. zăngăneală, zăngănire, zăngănit, zornăială, zornăitură, zuruială, zuruit, zuruitură. (~ de lanțuri.)

ZORNĂIT s. zăngăneală, zăngănire, zăngănit, zăngănitură, zornăială, zornăitură, zuruială, zuruit, zuruitură, (rar) zornet, (reg.) zurai. (~ de lanțuri.)