vorbăreț, -eață s.m., s.f, adj. 1 s.m., s.f, adj. (Persoană) căreia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, (înv., reg.) vorbăreț, (reg.) vorbar. Era vorbăreț din fire și-i plăcea și lui însuși cum povestește (REBR.). ◊ (subst.) Nici dinspre convoiul lung de călăreți și căruțe care-i urma pe vorbăreții din față nu se auzeau alte zgomote (BĂN.). 2 adj. Fig. Care este expresiv, elocvent. Atunci, cu gesturi mai vorbărețe decît vorba lui... ne-a povestit că semnalul acela însemna în oștire porunca stingerii tuturor focurilor (BRĂT.). • pl. -eți, -ețe. /vorbi + -ăreț.

VORBĂREAȚĂ s. v. flecară.

VORBĂREAȚĂ s. flecară, guralivă, limbută, palavragioaică, (fam.) moftangioaică. (E o mare ~.)