vânătare sf [At: PO 249/1 / V: (înv) ~ră, ~net~ / Pl: ~tări / E: vânăt] 1 (Îrg) Vânătaie (1). 2 (Pop) Bolta albastră a cerului. 3 (Pop) Loc aflat la înălțime sau la depărtare mare, care pare de culoare vânătă (1). 4 (Reg) Stâncă.

vânetare sf vz vânătare

vînătară sf vz vânătare

vînătaie s.f. Pată vînătă care apare pe corp ca urmare a lezării țesuturilor și a hemoragiilor subcutanate (provocate de lovituri); echimoză, vinețeală, (înv., reg.) vînătare, (înv.) vînătură. Avea doar cîteva vînătâi pe obraz și o pleoapă mai umflată (VOIC.). • sil. -ta-ie. pl. -ăi. /vînăt + -aie.

vînătare s.f. 1 (înv., reg.) Vînătaie. Unii era cu obrazele schimonosite, alții cu vînătări la ochi, alții cruntați de sînge (MIN.). 2 (pop.; și vînătarea cerului) Bolta cerului. • pl. -ări. /de la vînăt.

VÎNĂTARE, vînătări, s. f. (Învechit și popular) 1. Vînătaie. 2. Loc aflat la înălțime sau la depărtare mare (care pare de culoare vînătă). Ea s-a dus La vinătarea cerului, La marginea pămîntului. BIBICESCU, P. P. 309. Cînd cineva se suie într-un pom, copac înalt, și ajunge pînă aproape de vîrf, se zice că-i în vînătări. I. CR. VI 252.

VÎNĂTARE, vînătări, s. f. 1. (Înv.) Vînătaie. 2. Înălțime; depărtare mare. Vînătarea cerului. – Din vînăt¹.

vînătáĭe f., pl. ăĭ (lat. *venetalia, vînătăĭ. Cp. cu bătaĭe). Semn vînăt rămas pe pele după o lovitură (echimoză). – Vechĭ vînătare, pl. ărĭ. Vînătările ceruluĭ, marginea pămîntuluĭ, unde ceru pare că se unește cu pămîntu.

VÂNĂTARE s. v. echimoză, vinețeală, vânătaie.

vînătare s. v. ECHIMOZĂ. VINEȚEALĂ. VÎNĂTAIE.