vărguță sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: vargă + -uță] 1-2 (Șhp) Vargă (1) (cam mică) Si: (rar) vărguliță (1-2), vărgușoară (1-2), (reg) vărgaș (1-2), vărgăluță (1-2). 3-4 (Șhp) Vargă (12) magică (cam mică) Si: vergelușă (3-4). 5-6 (Pes; reg; șhp) Vargă (19) (cam mică). 7-8 (Reg; la coasă; șhp) Vargă (28) (cam mică). 9-10 (Pop; șhp) Vargă (34) (subțire) Si: dunguliță (1-2), (rar) vărguliță (3-4). 11 (Orn; Olt) Sticlete (Carduelis carduelis).

vărguță s.f. Dim. al lui vargă; vărguliță. • pl. -e. /vargă + -uță.

VĂRGUȚĂ, vărgute, s. f. Diminutiv al lui vargă. Tocmai cînd el se aștepta la o mîngîiere din partea ei, ea zvîcni și-l arse peste ochi c-o vărguță de sînger. SADOVEANU, O. VIII 230. – Pl. și: vărguți (SADOVEANU, Î. A. 77).

vărgúță f., pl. e (dim. d. vargă, vergĭ. D. rom. vine ngr. vergitsa). Vargă mică. Vărguță magică, o vărguță (nuĭelușă) de lemn de alun cu care vechiĭ fărmăcătorĭ pretindeaŭ că pot descoperi izvoarele ascunse, comorile ș. a. Eĭ ziceaŭ că, dac’o țiĭ orizontal între degete, începe să se învîrtească și, pin asta, arată locu lucruluĭ ascuns. Foarte mulțĭ cred și azĭ într’însa, cum cred și în alte erorĭ. Alchimiștiĭ tot cu vărguța lucraŭ și eĭ. Mesmer, un medic german mort la 1815, avea și el o vărguță ale căreĭ emanațiunĭ, zicea el, distribuĭaŭ fluidu magnetic pe părțile corpuluĭ pe care-l atingea. – Barb. baghetă.

vărguță s. f., g.-d. art. vărguței; pl. vărguțe

vărguță s. f., g.-d. art. vărguței; pl. vărguțe

vărguță s. f., g.-d. art. vărguței; pl. vărguțe

VĂRGUȚĂ s. v. nuielușă.

VĂRGUȚĂ s. v. dunguliță, sticlete.

VĂRGUȚĂ s. nuielușă, nuieluță, (rar) nuielușcă, vărguliță, (reg.) jordiță. (O ~ de alun.)

vărguță s. v. DUNGULIȚĂ. STICLETE.