TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj. și adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Rar) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință.

trebuință sf [At: CORESI, EV. 549 / V: (reg) trăb~ / Pl: ~țe, (rar) ~ți / E: trebui + -ință] 1 (Pop) Necesitate. 2 (Pop; îla) De nici o ~ Nefolositor. 3 (Reg; îla) De bună ~ De mare folos. 4 (Îvr; îlav) Cu ~ În mod necesar. 5-6 (Pop; îljv) De ~ (Care este) necesar. 7-8 (Pop; îal) (Care este) util Si: folositor. 9-10 (Îvr; îal) (Care este) potrivit Si: propice. 11 (Pop; îlv) A face ~ (să...) sau a fi (de) ~ A trebui (8). 12 (Pop; îlv) A-i face ~ A trebui (1). 13 (Înv; îlav) În ~ța (cuiva) Pentru necesitățile cuiva. 14 (Pop; îe) A nu (mai) fi (de) nici o ~ A fi cu totul inutil. 15 (Iuz) Chestiune. 16 (Pop) Interes.

TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj., adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Ieșit din uz) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință.

TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. Faptul că Voltaire n-a înțeles pe Shakespeare se generalizează pentru trebuința cauzei. GHEREA, ST. CR. II 73. O neapărată trebuință a face să reînvieze spiritul de unire și dorința de lucrare. GHICA, A. 796. ◊ (În legătură cu verbul «a avea») Cine are trebuință, să vie la dînsul. ISPIRESCU, L. 1. Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. N-am trebuință de tine ca să-mi învăț limba mea. NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Loc. adj. și adv. De trebuință = folositor, necesar, util. Aceea are să fie de trebuință la talpa iadului. CREANGĂ, P. 146. Sultanul Suleiman crezu de trebuință 300000 de otomani, pentru a putea alunga din Moldova pe Petru Rareș. HASDEU, I. V. 83. Este de trebuință a populariza între romîni aceste idei. BĂLCESCU, la GHICA, A. 357. Dobitocul se face omului de trebuință. CONACHI, P. 290. ♦ Interes. Să nu se ceară adevăr de la cea care are trebuință să-l tăinuiască. SADOVEANU, D. P. 140. 2. (Ieșit din uz) Treabă, chestiune, afacere. Am o trebuință cu d. Nae Girimea. CARAGIALE, T. II 78. Sărmanii oameni era să facă un drum... zădarnic, pentru că acolo nu aveau nici o trebuință. DRĂGHICI, R. 24. – Pl. și: (învechit) trebuinți (CONACHI, P. 265).

TREBUINȚĂ ~e f. 1) Ceea ce este (absolut) necesar (pentru satisfacerea unor cerințe); necesitate. ◊ De (mare) ~ (foarte) util. Cele de ~ cele necesare. În caz de ~ dacă va fi nevoie. A avea ~ a-i trebui. 2) Folos real (adus la ceva). ◊ A nu mai fi de nici o ~ a nu mai folosi la nimic. 3) pop. Chestiune personală care trebuie să fie pusă la punct; interes. ◊ A avea o ~ cu cineva a pune la cale ceva. /a trebui + suf. ~ință

trebuință f. necesitate, nevoie.

trebuínță f., pl. e (d. a trebui). Necesitate, nevoĭe: lemne pentru trebuință (saŭ trebuințele) caseĭ.

trăbuință sf vz trebuință

trebuință s. f., g.-d. art. trebuinței; pl. trebuințe

trebuință s. f., g.-d. art. trebuinței; pl. trebuințe

trebuință s. f., g.-d. art. trebuinței; pl. trebuințe

TREBUINȚĂ s. 1. v. utilitate. 2. necesitate, nevoie, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ele școlii generale.) 3. v. cerință. 4. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție.

TREBUINȚĂ s. 1. folos, necesitate, utilitate, (pop.) priință, (înv.) polză. (De mare ~.) 2. necesitate, nevoie, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ele școlii generale.) 3. cerință, necesitate, nevoie, solicitare. (Ține seamă de ~ele pieței.) 4. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~ele epocii noastre.)