tăujer sn [At: CIHAC II, 405 / P: tă-u~ / V: (reg) tau~, taunj~, ~jar, ~jel, ~unjar, ~unj~, tânjar, tănj~, teu~ / Pl: ~e / E: nct] (Reg) 1 Unealtă ciobănească în formă de lopățică sau de băț ramificat la un capăt, cu care se amestecă zerul în căldare, când se fierbe pentru a se face urdă Si: (reg) tămânjer (1). 2 Băț (1). 3 Lovitură dată cu tăujerul (2). 4 (Dep) Om leneș.

TĂUJER, tăujere, s. n. Tămînjer. Operația mestecării jintuitului cu tăujerul sau șterțul se cheamă urdeală. PAMFILE, I. C. 34.

TĂUJER, tăujere, s. n. Tămînjer.

tăujer n. Mold. 1. băț cu care se mestecă jintița în ceaun; 2. fam. ciomag: i-a croit câteva tăujere pe spinare. [Origină necunoscută].

taujer sn vz tăujer

taunjer sn vz tăujer

tăujar sn vz tăujer

tăujel sn vz tăujer

tăunjar sn vz tăujer

tăunjer sn vz tăujer

tânjar sn vz tăujer

tânjăr sn vz tăujer

tânjer² sn vz tăujer

teujer² sn vz tăujer

tăujár (vest) și -jér, tămînjér (est) n., pl. e (cp. cu turjan orĭ cu tăunjesc). Băț ramificat orĭ lopățică de amestecat zeru ca să nu se prindă urda de căldare, și să ĭasă afumată (șterț). Iron. Cĭomag, vlaĭog. Lovitură de cĭomag: ĭ-a tras un tăujar. V. fercheteŭ.

TĂUJER s. v. bâtă, ciomag, măciucă.

tăujer s. v. BÎTĂ. CIOMAG. MĂCIUCĂ.

tăujer (-re), s. n. – Băț, nuia; epitet dat unui om de nimic. – Var. tăujăr(iu), teujer, tăunjer. Mag. tozser (Gáldi, Dict., 163). – Der. tăunji, vb. (a bate, a lovi).