SUFICIENȚĂ s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.

suficiență sf [At: MAIORESCU, CR. I, 267 / V: (îvr) ~iintia / Pl: ~țe / E: lat sufficientia, it sufficienza] 1 (Rar) Calitatea de a fi suficient (1). 2 Îndestulare. 3 (Liv) Semeție (1). 4 (Pex) Mărginire.

SUFICIENȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.

SUFICIENȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient (cantitativ sau calitativ). V. îndestulare. 2. Încredere exagerată în sine; mulțumire de sine, vanitate. Suficiența și disprețul cu care-i vorbea Ana îi deșteptau o mulțime de reflecții penibile. VLAHUȚĂ, O. A. 313. – Pronunțat: -ci-en-.

SUFICIENȚĂ s.f. 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngîmfare ridicolă. [Pron. -ci-en-. / cf. it. sufficienza, fr. suffisance].

SUFICIENȚĂ s. f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngâmfare ridicolă. (< it. sufficienza)

SUFICIENȚĂ ~e f. 1) Caracter suficient. 2) Atitudine suficientă; vanitate; aroganță. /<lat. sufficientia, it. sufficienza

suficiență f. 1. ceea ce este de ajuns; 2. fig. vanitate neroadă, prezumpțiune.

*suficiénță f., pl. e (lat. sufficientia). Cantitate destul de mare: suficiență de grîŭ. Fig. Vanitate, îngînfare, prezumpțiune: a vorbi cu suficiență.

suficiintia sf vz suficiență

suficiență (desp. -ci-en-) s. f., g.-d. art. suficienței

suficiență (-ci-en-) s. f., g.-d. art. suficienței

suficiență s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. suficienței; pl. suficiențe

SUFICIENȚĂ s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.

suficiență s. v. AROGANȚĂ. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. TRUFIE. VANITATE.

SUFICIENȚĂ s. f. (cf. it. sufficienza, fr. suffisance): îndestulare cantitativă de ordin noțional și de ordin semantic, care poate caracteriza un cuvânt. Termen folosit în sintagmele s. noțională (când este vorba de o noțiune întreagă, nealterată, care a dezvoltat în jurul ei un sens corespunzător) și s. semantică (atunci când este vorba de un sens deplin, care permite cuvântului contractarea unor funcții sintactice adecvate clasei căreia-i aparține).