28 de definiții pentru stil (subst.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

STIL, stiluri, s. n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. ◊ Greșeală de stil = greșeală de exprimare constând fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o întrebuințare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală. ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. 2. Totalitatea particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ. ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de a acționa, de a se comporta. ◊ Loc. adj. și adv. În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace deosebit de mari, cu amploare. 3. Fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o diferență de 13 zile. ◊ Stil nou = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul iulian. II. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în Antichitate pe tăblițele de ceară. III. (Bot.) Porțiune subțire și cilindrică a pistilului, care pornește de la ovar și se termină cu stigmatul. [Pl. și: (III) stile] – Din fr. style, lat. stilus.

STIL, stiluri, s. n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. ◊ Greșeală de stil = greșeală de exprimare constând fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o întrebuințare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală. ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. 2. Ansamblul particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ. ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de a acționa, de a se comporta. ◊ Loc. adj. și adv. În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace deosebit de mari, cu amploare. 3. Fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o diferență de 13 zile. ◊ Stil nou = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul iulian. II. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăblițele de ceară. III. (Bot.) Porțiune subțire și cilindrică a pistilului, care pornește de la ovar și se termină cu stigmatul. [Pl. și: (III) stile] – Din fr. style, lat. stilus.

STIL, stiluri, s. n. I. 1. Felul propriu de a se exprima al unei persoane (în special al unui scriitor); totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. Cultivă stilul simplu și epitetul rar. TOPÎRCEANU, P. 50. Cu tot avîntul imaginației, stilul [în «Luceafărul»] e tot simplu, alcătuit din părțile esențiale și principale ale vorbirii: substantive și verbe. IBRĂILEANU, S. 131. Cezar Priboianu n-are stil îngrijit, nici fraze de efect. VLAHUȚĂ, O. A. III 25. ◊ Stil indirect = vorbire indirectă, v. indirect. Stil direct = vorbire directă, v. direct. Stil oral = fel de exprimare în scris, care imită naturalețea exprimării orale. Figură de stil v. figură (5). Greșeală de stil = greșeală de exprimare, constînd dintr-o abatere de la regulile sintaxei sau dintr-o întrebuințare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a-și exprima gîndirea într-o formă aleasă, personală. Unii dintre cei care s-au ocupat de opera lui Tolstoi i-au reproșat lipsa de stil. SADOVEANU, E. 231. ♦ Limbaj. [Era] anost, cum se zice la București în stilul familiar. BOLINTINEANU, O. 416. ♦ (Neobișnuit) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. Dacă este ca neamul romîn să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă și formele și stilul. RUSSO, S. 36. Cuvintele sînt țărușile, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. id. ib. 93. 2. Metodă, manieră de lucru, de interpretare caracteristică unui artist, unui popor, unei epoci. Ceardac, cu coloane de lemn în stil romînesc. EFTIMIU, Î. 9. Urîte construcții; nici un stil; niște turnuri făcute toate după același calup. BART, S. M. 44. Vigoare în loc de grație, demnitate în loc de frumusețe, strictă exactitate la reproducerea naturii omenești în loc de forme estetice ideale, iată calitățile ce caracteriză stilul sculpturii din timpul lui Traian. ODOBESCU, S. III 75. ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. Mobilă de stil. 3. Mod, fel, manieră de a fi, de a acționa, de a se comporta. Exista un anumit stil în purtarea rangului, o îngîmfare neclintită, o depărtare înghețată de lume. VORNIC, P. 90. Felul său, mai bine zis, stilul ospitalității la castelul «Iulia Hașdeu» e cu totul deosebit. CARAGIALE, N. F. 148. ◊ Loc. adj. și adv. În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace mari, în mare. Și eu am impresia că am să dau o mică bătălie «în stil mare». CAMIL PETRESCU, U. N. 317. 4. (În expr.) Stil nou = metodă de socotire a timpului după calendarul gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a timpului după calendarul iulian. II. 1. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăblițele de ceară; fig. arta scrisului, meșteșugul scriitorului. Nobilime crudă și coruptă... iată-te descrisă de stilul lui Juvenal. SADOVEANU, O. VII 97. 2. (Bot.) Gîtul pistilului care pornește de la ovar și care poartă stigmatul. – Pl. și: (II 2) stile (FLORA R.P.R. II 84).

STIL s.n. I. 1. Instrument de metal sau de os ascuțit la vârf, cu care se scria în antichitate pe tăblițe cerate. 2. Partea pistilului care se află deasupra ovarului și poartă stigmatul. II. 1. Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui conținut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. 2. Mod de exprimare a gândirii specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau școlilor artistice naționale. ◊ Figură de stil = v. figură. 3. Mod, fel, manieră de a fi, de a purta etc. ◊ Stil de muncă = fel de a concepe munca și de a munci. [Pl. -luri, -le. / < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. stylos – stilet].

STIL1 s. n. I. 1. totalitatea particularităților caracteristice unei structuri, civilizații, epoci, activități etc. 2. concepție și mod de exprimare specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei școli artistice naționale etc. 3. totalitatea particularităților lingvistice, componistice etc. de exprimare a unui conținut concret proprii unui scriitor, unui compozitor, unei opere, unui gen etc. ♦ ~ funcțional = varietate a limbii literare, într-un anumit domeniu de activitate. ◊ manieră, mod personal în care un scriitor, un compozitor utilizează mijloacele de expresie. 4. mod, fel de a fi, de a se comporta, de a acționa. ♦ în ~ mare = care este realizat cu mijloace deosebit de mari. II. ~ calendaristic = denumire pentru cele două sisteme de calendar; iulian și gregorian. III. instrument de metal sau de os ascuțit la vârf, cu care se scria în antichitate pe tăblițe cerate. IV. (bot.) parte a pistilului aflată deasupra ovarului, care poartă stigmatul. (< fr. style, lat. stilus)

STIL1 ~uri n. 1) Mod specific de exprimare și prezentare artistică a realității într-un anumit domeniu (în diferite perioade de timp). ~ în pictură. ~ în arhitectură. ~ clasic. ~ gotic. ~ național. 2) Ansamblu de procedee folosite într-un domeniu de activitate. ~ de conducere. ~ de înot. 3) Totalitate a mijloacelor de limbă specifice unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu sau unui anumit grup de vorbitori. ~ publicistic. ~ științific. ~ familiar. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos

STIL2 ~uri n. (în antichitate) Bețișor de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, folosit la scrisul pe tăblițe de ceară. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos

STIL3 ~uri n. bot. Parte a pistilului care poartă stigmatul. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos

STIL4 ~uri n. Sistem de socotire a timpului calendaristic. ◊ ~ vechi mod de calculare a timpului după calendarul iulian. ~ nou mod de calculare a timpului după calendarul gregorian. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos

stil n. 1. bold cu care ce-i vechi scriau pe tăblițe unse cu ceară; 2. fig. mod de a exprima prin scris cugetările sale; 3. mod de a exprima propriu unei stării sau profesiuni: stil advocățesc; 4. mod de a scrie propriu unui mare scriitor = stilul e omul; 5. în frumoasele arte (arhitectură, decorațiune, mobilat), mod de a executa particular artistului: stilul lui Rafael; 6. caracterul compozițiunii: această compozițiune e de un stil arhaic; 7. mod de a indica timpul (după calendarul Iulian sau Gregorian): 1 Noemvrie stil vechiu corespunde lui 14 Noemvrie stil nou; 8. Bot. partea pistilului între ovariu și stigmat.

*stil n., pl. urĭ (lat. stilus și stylus, d. vgr. stýlos; fr. style. V. stur). Condeĭ de metal cu care ceĭ vechĭ scriaŭ zgîrîind ceara care acoperea niște tăblițe. Fig. Modu de a scrie (de a construi fraza, de a te exprima: stilu e omu, stil simplu, stil viguros, stilu lui Odobescu, stil militar, stil arhaic. Modu de a picta, de a sculpta, de a executa în artă: stilu luĭ Rafael, biserică în stil bizantin, stil Ludovic XIV. Modu de a indica timpu, de a socoti zilele (după calendaru iulian saŭ gregorian): stilu vechĭ era cu 13 zile în urma celuĭ noŭ. Bot. Prelungirea filiformă a ovaruluĭ, terminată pin stigmat. – Stilu Renașterii, V. renaștere. Stilu Ludovic XIII e o reactiune contra eleganțeĭ Renașteriĭ. E influențat de arta flamandă, grav, cam greoĭ, dar măre). Androuet du Ce- ceau și lacob de Brosse dădură edificiilor forme pătrate și colțuroase, și totușĭ zvelte. Stilu Ludovic XIV e o întoarcere completă la ordinele și amănuntele antice, ceĭa ce-ĭ dă un aspect regular și cam rece. Ornamentațiunea e foarte bogată. Salele enorme îs ornate cu aur, cu figuri alegorice și cu picturi vioaĭe, ĭar mobilele încărcate de aur, aramă saŭ sidef. Stilu Ludovic XV are aceleașĭ caractere, dar maĭ reduse. Salele-s maĭ micĭ. În decorare, linia dreaptă e înlocuită de cea curbă: scoicĭ, frunze de palmier, liniĭ de forma góndolelor; suprafețele pline de scene pastorale saŭ motive vesele decorative. Stilu Ludovic XVI imitează, în decorarea interioară, frescele de la Pompeĭ și Herculanum, care se descoperise de curînd. Acoperirea cu plăcĭ de lemn prețios ornează toate mobilele. Scenele cîmpeneștĭ și sentimentale îs la modă. Stilu Imperiuluĭ V. Imperiŭ. Stilu modern saŭ noŭ tradează influenta arteĭ decorative engleze și japoneze și se distinge pin căutarea originalitățiĭ și bogăția ornamentelor luate dintr’o floră și o faună de fantazie.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

STIL s. 1. scris. (Are un ~ nervos, vioi.) 2. exprimare. (Are un ~ plastic.) 3. (rar) rostire, (fig.) condei. (~ poetic.) 4. limbaj. (~ științific.) 5. (rar) sistem. (~ pictural.) 6. fel, manieră, metodă, mod. (~ de lucru al cuiva.) 7. fel, gen, manieră, mod, modalitate, regim, sistem. (~ de viață.) 8. (ARHIT.) stil gotic = stil ogival; stil ogival = stil gotic.

STIL s. 1. scris. (Are un ~ nervos, vioi.) 2. exprimare. (Are un ~ plastic.) 3. (rar) rostire, (fig.) condei. (~ poetic.) 4. limbaj. (~ științific.) 5. (rar) sistem. (~ pictural.) 6. fel, manieră, metodă, mod. (~ de lucru al cuiva.) 7. fel, gen, manieră, mod, modalitate, regim, sistem. (~ de viață.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

stil, categorie estetică care se definește în creațiile unei culturi, unei epoci, unei grupări de creatori sau unui artist reprezentativ prin adoptarea consecventă a anumitor soluții sau configurații structurale; specificitatea trăsăturilor ce conferă un aspect distinct, personalizat, producțiilor respective ce explică prin acordul cu o anumită viziune asupra valorilor lumii înconjurătoare, cu necesitatea de a evoca într-o anumită proporție dincolo de finalitatea proprie obiectului sau actului întreprins. S. își datorează astfel fizionomia echilibrului ce se naște între sensul prospectiv al căutării soluțiilor tehnice, ingenioase, eficiente și sensul retrospectiv al evocării unor practici consacrate, al integrării funcției obiectului într-o ierarhie mai cuprinzătoare a valorilor. Categoria s. nu aparține de aceea numai universului artelor ci poate fi aplicată oricărui domeniu al creativității. „Același stil – scria Lucian Blaga – se constată pe tărâmul cunoașterii ca și în etica sau în întocmirile sociale. Stilul este tocmai ceea ce arta unei epoci are comun cu celelalte ramuri ale culturii (...) stilurile au în succesiunea lor temporală o dialectică istorică întocmai ca și perioadele culturale ale căror expresii sunt, trădându-și prin aceasta originea anestetică”. În arta muzicală, categoriile limbajului, ele însele simptomatice pentru o anume funcționalitate expresivă, devin rând pe rând repere pentru caracterizarea s. Dacă în vechea cultură elină, ce de-altfel și în cea hindusă, expresia melodică codificată în formule (I-II) ritmico-melodice este cea care dă naștere unor tipare modale purtând denumiri generice ca: dorian, frigian [v. mod (I, 1)] etc. în sensul de s. sau dialecte muzicale cu un ethos* precizat, în epoca postrenascentistă emanciparea meșteșugului componistic [v. compoziție (2)] și a personalității creatorului face ca amprenta s. să rezulte dintr-o anume „maniera di comporre” (Zarlino, 1558) ca și din finalitatea atribuită actului componistic. Athanasius Kircher (1650) distinge astfel opt stiluri (ecclesiasticus, canonicus, moteticus, madrigalescus, phantasticus, melismaticus, choraicus, symphonicus) care sunt rezultatul interacțiunii dintre convențiile de gen (I, 1) și maniera de tratare consacrată în practica epocii printr-o adevărată retorică muzicală [v. figură (2)]. Cum însă latura expresiei se cerea definită cu aceeași minuțiozitate, conceptul de s. se referă în egală măsură și la sferele acesteia în calitate de s. dramatic, liric, patetic etc. Exegeza muzicii se îmbogățește astfel cu o sumă de determinări ale s. generate de specificul facturii muzicale, în general, și a celei componistice în special (concertant*, improvizatoric*, fugat*, arioso*; în muzica bizantină: stihiraric, papadic, irmologic), de mijloace de concretizare sonoră (vocal*, instrumental*), de adoptarea unei anumite sintaxe* (monodic*, polifonic*, armonic*, tonal*, atonal*, serial* etc.) și care își găsesc confluența în conceptele mai generale ce definesc faze și orientări din istoria culturii și artelor [s. renascentist (v. Renaștere), baroc*, clasic*, romantic* ș.a.] ca și în cele care delimitează anumite curente (impresionism*, expresionism*, constructivism* etc.). Transpus la problematica operei individuale, s. reflectă așadar o coordonare complexă, sistematică a nivelelor – de la alegerea materialului și până la modelarea lui în conformitate cu totalitatea tendințelor ce se cer exprimate – și care se subordonează în ansamblul „legilor frumosului” ale unității în diversitate. Ca noțiune estetic-muzicală, s. a fost utilizat inițial de către E. Hanslick (pentru care constituia o contrapondere a factorului formal) și definitiv atașat sistematicii muzicale de către H. Riemann și G. Adler.

STIL s. n. (< fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei”, „compoziție”, gr. stylos „stilet”, „bățul cu care se scria pe tăblițele de ceară”): 1. totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivități de vorbitori. De aici și denumirile de s. individual (mod propriu unui individ, unei singure persoane – de obicei scriitor – de a folosi limba, de a-și exprima cât mai personal, mai îngrijit și mai sugestiv ideile și sentimentele) și de s. funcțional (mod de a folosi limba, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și activează în același mediu; s. folosit într-un anumit domeniu de activitate). S. individual se îndepărtează de normă și se prezintă, de cele mai multe ori, ca o variantă a s. funcțional artistic, având drept caracteristică esențială diferențierea. El se constituie pe axa orizontală a limbii. S. funcțional se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea (trăsături comune cu celelalte varietăți ale limbii literare). El se constituie pe axa verticală a limbii. ◊ ~ orál: s. cu elemente de limbă vorbită, de grai viu. ◊ ~ diréct: s. care redă direct cuvintele cuiva, așa cum au fost spuse (v. vorbire directă). ◊ ~ direct legat: s. care redă direct cuvintele cuiva, legându-le prin conjuncția subordonatoare de cele ale autorului povestirii. Este caracteristic vorbirii populare (v. vorbire directă legată). ◊ ~ indiréct: s. care redă spusele sau gândurile cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație din propoziția regentă, legând această reproducere de regentă cu ajutorul unor conjuncții subordonatoare, al unor pronume, adjective și adverbe relative (v. vorbire indirectă). ◊ ~ indirect liber: s. care redă spusele sau gândurile cuiva indirect, fără legarea acestora de regentă cu conjuncții sau pronume, adjective și adverbe relative, folosind numai pronume, adjective și adverbe interogative, caracteristice vorbirii directe (v. vorbire indirectă liberă). ◊ ~ concís (lacónic, lapidár): s. concentrat, scurt, succint realizat cu puține cuvinte. ◊ ~ prolíx: s. confuz și complicat, lipsit de concizie, neclar. ◊ ~ incoerént: s. lipsit de legătură logică între cuvinte și între propoziții; s. fără șir. ◊ ~ própriu: s. prin care se urmărește numai realizarea funcției de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă. Este folosit cu precădere în știință, în viața politică și administrativă. ◊ ~ figurát: s. prin care se urmărește realizarea funcției expresive a limbajului, de transmitere a reacției personale a vorbitorului față de realitatea respectivă. Întrucât recurge la figuri de s., este folosit în arta literară. ◊ ~ alegóric: s. care conține multe alegorii, căruia îi sunt specifice alegoriile. ◊ ~ hiperbólic: s. care conține multe hiperbole, căruia îi sunt specifice hiperbolele. ◊ ~ metafóric: s. care conține multe metafore, căruia îi sunt specifice metaforele. ◊ ~ oratóric: s. specific oratoriei, oratorului, celui ce compune și rostește discursuri; s. ales, elocvent. ◊ ~ retóric (emfátic): s. afectat, plin de emfază, pretențios, prețios, umflat, grandilocvent, pompos. ◊ ~ epistolár: s. specific scrisorilor literare. ◊ ~ redundánt: s. încărcat cu termeni, expresii și imagini inutile, pline de emfază, sforăitoare. ◊ ~ arhaizánt: s. cu aspect arhaic prin cuvintele, expresiile și topica folosită. ◊ ~ neologizánt: s. cu aspect voit neologic, impregnat de neologisme. ◊ ~ pitorésc: s. plastic, bogat în imagini artistice, colorat, viu, variat, expresiv. ◊ ~ căutát: s. căruia îi sunt proprii cuvintele, expresiile și imaginile alese cu multă grijă, cu meticulozitate; s. pretențios, pedant. ◊ ~ neaoșíst: s. care abundă în neaoșisme (v.). ◊ ~ discursív: s. cu întindere exagerată, dispersat. ◊ ~ gongóric: s. excesiv metaforic, plin de neologisme, de cuvinte pompoase, de inversiuni și expresii eliptice, de prețiozitate exagerată. ◊ ~ solémn: s. impus de situația socială a vorbitorilor și de împrejurările în care aceștia se găsesc, caracterizat prin politețe pronunțată. ◊ ~ familiár: s. care exprimă un anumit grad de intimitate; s. bazat pe o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții, caracterizat prin cuvinte familiare (uneori de argou), prin fraze scurte, simple, realizate mai ales prin parataxă, în concordanță cu felul obișnuit de a vorbi al cuiva. ◊ ~ artístic (beletrístic, literár, poétic): s. funcțional, propriu creațiilor literare (beletristice, poetice, artistice), specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. Este caracterizat prin ambiguitate, prin folosirea constantă a figurilor de stil, prin selecția vocabularului, prin diferențierea și expresivitatea cuvintelor, a formelor și a sintagmelor; prin îmbinări îndrăznețe și neobișnuite de cuvinte, prin emoționalitate, prin subordonarea comunicării emoției spontane a scriitorului, printr-o exprimare cât mai sugestivă a ideilor și a sentimentelor etc. ◊ ~ științífic: s. funcțional propriu creațiilor științifice. Elemente de s. științific găsim în limba română înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. Între 1830-1860 terminologia științifică românească s-a îmbogățit și s-a modernizat datorită influențelor franceză (mai ales), italiană, latină și germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor, de adaptare fonetică și morfologică a neologismelor. În această perioadă, se remarcă: proprietatea termenilor, frecvența ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-gramaticală a frazei, inversiunile, structurile comparative și asocierile de cuvinte diferite etc. Între 1860-1880, s-au împrumutat noi termeni științifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un model latino-romanic; au rămas însă unele forme regionale muntenești și iotacizate, unele forme arhaice și populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. științific în această perioadă este: sobrietatea, restricțiile de expresie, delimitarea față de vorbirea familiară, față de s. retoric și cel publicistic. În limba română actuală, s. științific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neașteptate, prin conținut de gândire special, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane; prin derivate neobișnuite în alte stiluri, prin compuse speciale, prin respectarea strictă a normelor limbii literare etc. ◊ ~ publicístic (gazetărésc): s. funcțional, propriu publicisticii (tuturor publicațiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului, în care apar articole cu caracter politic, social și cultural). Nu dispune de trăsături proprii suficiente, care să justifice existența sa independentă, bazată pe o individualitate precisă (un articol din presă poate ține în același timp de s. științific într-o formă popularizată; ordonanțele, comunicatele, dispozițiile oficiale folosesc mijloacele s. administrativ; foiletoanele și reportajele folosesc mijloacele s. artistic etc.). S. publicistic nu are o terminologie proprie (o ia de la celelalte, adăugând unele elemente ale s. familiar sau ale s. popular). Este caracterizat prin frază simplă, telegrafică sau prin frază amplă; prin diversitate lexicală, prin cuvinte și expresii mai puțin specifice decât în celelalte s. funcționale; prin construcții eliptice și discontinuitate; prin repetiții căutate, enumerări și construcții antitetice; prin forme retorice și abundență de neologisme; prin procedee care incită curiozitatea (epitete, superlative etc.), printr-un amestec de elemente beletristice, științifice și administrative. ◊ ~ juridico-administrativ (oficiál): s. funcțional propriu justiției și administrației de stat, dispozițiilor, ordonanțelor și decretelor unui organ juridic sau administrativ de stat. Până în 1830, el a purtat pecetea influenței turcești și grecești (în Muntenia și Moldova) și a influenței latino-germano-maghiare (în Transilvania); după aceea, a influenței rusești (în perioada Regulamentului Organic). S. oficial a devenit apoi tot mai neutru, mai impersonal, constituindu-se în formele actuale după Marea Unire din 1918. Este caracterizat prin simplitate, claritate și precizie; prin formule speciale, consacrate, stereotipe; prin cuvinte și sintagme specifice, prin coexistența termenilor vechi cu cei noi, prin abundență de gerunzii, prin uniformitate etc. ◊ ~ particulár: s. în speță, precis determinat în timp și în spațiu, bazat pe reguli lingvistice care asigură modalitatea de structurare a mesajului. 2. expresie a unei individualități (întocmai ca și limba sau limbajul, în concepția lui Ferdinand de Saussure și Karl Vossler). 3. abatere de la întrebuințarea normală a limbii, care reflectă o abatere de la starea psihică normală, în concepția lui Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso și T. Vianu.

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

STIL DE CĂDERE LIBERĂ poziție a corpului parașutistului în cădere liberă ordonată. Există mai multe stiluri de cădere liberă: întins (sau broască, membrele depărtate de corp și segmentele acestora formând unghiuri de 90°, corpul având o poziție de 45° față de planul orizontal; este stilul cel mai utilizat), grupat (membrele foarte apropiate de corp, ca în poziția ghemuit, corpul având în cădere o poziție orizontală), săgeată (brațele și picioarele ușor depărtate de corp, care este întins, căderea se face cu mult sub orizontală; se mai numește și rândunică), picătură (brațele și picioarele alipite de corp, care este întins, căderea realizându-se pe verticală) etc. Parașutistul își reduce sau își mărește viteza de cădere liberă, prin stilul adoptat, în funcție de suprafața corpului expusă frecării cu aerul.

irmologic, stil ~ (Biz.) v. eh; stil.

papadic, stil ~ v. papadichie (2); stil.

rappresentativo, stile ~ v. camerata florentină.

stihiraric, stil ~ (Biz.) v. eh; stil.

STIL RETORIC Quintilian și Cicero împărțeau stilul oratoric în trei genuri: stilul simplu, stilul temperat, stilul sublim, acestea corespunzînd celor trei cerințe ale oratorului – a instrui, a plăcea, a emoționa – împărțire însa rigidă date fiind interferențele ce se produc în cuprinsul aceluiași discurs. Ca în orice operă literară, stilul oratoric cuprinde mai toate figurile de stil. Actuala încercare de restructurare a retoricii la obiectul și metoda stilisticii nu ignoră aceste figuri de stil. Scriitorul francez Marmontel a rezumat toate aceste figuri în discursul unui om din popor, pe care el îl arată mîniat împotriva femeii sale; un quasi-monolog. De spun da, ea spune nu; zi și noapte ea bombăne (antiteză). Niciodată, nu niciodată chip de liniște cu ea (repetiție). E o furie, un demon (hiperbolă). Dar, nenorocito, spune-mi ce ți-am făcut? (interogație). O, cerule! ce nebunie luîndu-te în căsătorie! (exclamație). Să mă fi înecat mai degrabă (opțiune). Nu-ți reproșez nici cît mă costă, nici necazurile ce le am de îndurat (preteriție). Dar, te rog, te conjur, lasă-mă să muncesc în liniște (obsecrație), sau să mor dacă... Teme-te de a mă împinge pînă la capăt (imprecație și reticență). Plînge! Ah! Suflet bun! Ai vrea să vezi că eu îs de vină? (ironie) Ei, bine! Să presupunem că-i așa. Da, sînt prea iute, prea simțitor (concesie). De-o sută de ori am dorit să fii groaznică. Am blestemat, am detestat acești ochi perfizi, această mină înșelătoare care m-a atras. Dar spune-mi dacă prin blîndețe n-ar fi fost mai bine să mă cîștigi? (comunicare). Copiii noștri, prietenii noștri, vecinii noștri, toată lumea ne vede ducînd un menaj ca vai de lume (enumerație). Ei aud țipetele tale, văicărelile tale, insultele cu care mă împovărezi (acumulare). Ei te-au văzut cu ochii rătăciți, aprinsă la față, despletită, urmărindu-mă, amenințîndu-mă (descriere). Vorbe cu spaimă; vecina sosește; i se spun cele întîmplate; trecătorul ascultă și o spune mai departe (hipotipoză). Au să creadă ca sînt un om rău, o brută; că te bat, că te dobor la pămînt (gradație). Dar eu, știu prea bine că te iubesc; ca am un suflet bun, că vreau să te văd liniștită și mulțumită (corecție). Aide, lumea nu-i atît de nedreaptă; amărăciunea e de partea celui ce o are (sentință). Vai! Biata ta mamă îmi promisese atît de mult că tu ai să-i semeni. Ce-i sa spună ea? Ce spune ea? deoarece ea vede ce se petrece. Da, nădăjduiesc că mă ascultă și parcă o aud reproșîndu-ți că ma nenorocești. Ah ! sărmane ginere, va spune ea, ai fi meritat o soartă mai bună (prosopopee). Toate aceste figuri de stil, consemnate pe seama artei retorice, au fost transferate ulterior poeziei, formînd obiectul stilisticei tradiționale.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

DIFFICILE EST PROPRIE COMMUNIA DICERE (lat.) e greu să exprimi lucrurile comune într-un stil personal – Horațiu, „Ars poetica”, 128.

OTTONIAN, Stilul ~, nume dat stilului definitoriu al artei (pictură, sculptură și alte arte vizuale) din Sfântul Imperiu German în sec. 10 și 11 (în timpul împăraților Ottoni și a primilor lor succesori din Casa Saliană, 950-1050), caracterizat prin importanța acordată reprezentării figurii umane și prin gesturile emfatice ale personajelor. Denumirea provine de la numele lui Otto I cel Mare.

Intrare: stil (subst.)
stil1 (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • stil
  • stilul
  • stilu‑
plural
  • stiluri
  • stilurile
genitiv-dativ singular
  • stil
  • stilului
plural
  • stiluri
  • stilurilor
vocativ singular
plural
stil2 (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • stil
  • stilul
  • stilu‑
plural
  • stile
  • stilele
genitiv-dativ singular
  • stil
  • stilului
plural
  • stile
  • stilelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

stil (subst.)

  • 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN 3 exemple
    exemple
    • Cultivă stilul simplu și epitetul rar. TOPÎRCEANU, P. 50.
      surse: DLRLC
    • Cu tot avîntul imaginației, stilul [în «Luceafărul»] e tot simplu, alcătuit din părțile esențiale și principale ale vorbirii: substantive și verbe. IBRĂILEANU, S. 131.
      surse: DLRLC
    • Cezar Priboianu n-are stil îngrijit, nici fraze de efect. VLAHUȚĂ, O. A. III 25.
      surse: DLRLC
    • 1.1. prin specializare Totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic.
      surse: DEX '09 DLRLC
    • surse: DLRLC
    • 1.3. Stil direct (6.4.).
      surse: DLRLC
    • 1.4. Stil oral = fel de exprimare în scris, care imită naturalețea exprimării orale.
      surse: DLRLC
    • 1.5. Figură (12.) de stil.
      surse: DLRLC DN
    • 1.6. Greșeală de stil = greșeală de exprimare constând fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o întrebuințare improprie a termenilor.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 1.7. Talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Unii dintre cei care s-au ocupat de opera lui Tolstoi i-au reproșat lipsa de stil. SADOVEANU, E. 231.
        surse: DLRLC
    • surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • [Era] anost, cum se zice la București în stilul familiar. BOLINTINEANU, O. 416.
        surse: DLRLC
    • 1.9. rar Construcția caracteristică a frazei într-o limbă.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 2 exemple
      exemple
      • Dacă este ca neamul romîn să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă și formele și stilul. RUSSO, S. 36.
        surse: DLRLC
      • Cuvintele sînt țărușile, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. RUSSO, S. 93.
        surse: DLRLC
    • 1.10. Stil funcțional = varietate a limbii literare, într-un anumit domeniu de activitate.
      surse: MDN '00
  • 2. Totalitatea particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ.
    surse: DEX '09 DEX '98 3 exemple
    exemple
    • Ceardac, cu coloane de lemn în stil romînesc. EFTIMIU, Î. 9.
      surse: DLRLC
    • Urîte construcții; nici un stil; niște turnuri făcute toate după același calup. BART, S. M. 44.
      surse: DLRLC
    • Vigoare în loc de grație, demnitate în loc de frumusețe, strictă exactitate la reproducerea naturii omenești în loc de forme estetice ideale, iată calitățile ce caracteriză stilul sculpturii din timpul lui Traian. ODOBESCU, S. III 75.
      surse: DLRLC
    • diferențiere Metodă, manieră de lucru, de interpretare caracteristică unui artist, unui popor, unei epoci.
      surse: DLRLC
    • diferențiere Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui conținut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc.
      surse: DN
    • 2.1. locuțiune adjectivală De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Mobilă de stil.
        surse: DLRLC
    • 2.2. Mod, fel de a fi, de a acționa, de a se comporta.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN 2 exemple
      exemple
      • Exista un anumit stil în purtarea rangului, o îngîmfare neclintită, o depărtare înghețată de lume. VORNIC, P. 90.
        surse: DLRLC
      • Felul său, mai bine zis, stilul ospitalității la castelul «Iulia Hașdeu» e cu totul deosebit. CARAGIALE, N. F. 148.
        surse: DLRLC
      • 2.2.1. Stil de muncă = fel de a concepe munca și de a munci.
        surse: DN
    • 2.3. locuțiune adjectivală locuțiune adverbială În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace deosebit de mari, cu amploare.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Și eu am impresia că am să dau o mică bătălie «în stil mare». CAMIL PETRESCU, U. N. 317.
        surse: DLRLC
  • 3. Fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o diferență de 13 zile.
    surse: DEX '09 DEX '98
    • 3.1. Stil nou = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul gregorian.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 3.2. Stil vechi = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul iulian.
      surse: DEX '09 DLRLC
  • 4. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în Antichitate pe tăblițele de ceară.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 4.1. figurat Arta scrisului, meșteșugul scriitorului.
      surse: DLRLC un exemplu
      exemple
      • Nobilime crudă și coruptă... iată-te descrisă de stilul lui Juvenal. SADOVEANU, O. VII 97.
        surse: DLRLC
  • 5. botanică Porțiune subțire și cilindrică a pistilului, care pornește de la ovar și se termină cu stigmatul.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie: