2 definiții pentru simbure


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SÍMBURE s. m. v. sîmbure.

SÎ́MBURE, sîmburi, s. m. 1. Parte tare (lemnoasă) care se găsește în interiorul unor fructe și care conține sămînța. Fira să pună Sîmbure de-alună Și iarbă nebună... să fiarbă la foc. COȘBUC, P. II 148. Ia degrabă... sîmburi de pepene. MARIAN, NA. 14. (Și în forma simbure) Trecut și viitori e în sufletul meu, ca pădurea într-un simbure de ghindă. EMINESCU, N. 32. Am să-i prezentez simburi de mere pe vîrful cuțitului. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Miezul comestibil al sîmburelui (1). Dulceață cu sîmburi de caise. ♦ (Impropriu) Sămînță (1). Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. 3. Parte centrală (socotită ca cea mai importantă); miez, inimă, nucleu, germen. Cremlinul a fost sîmburele în jurul căruia a crescut orașul. STANCU, U.R.S.S. 97. ♦ Fig. Esență, idee esențială. (Atestat în forma sîmbur) Magul priivea pe gînduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun... Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite: Au aflat sîmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun. EMINESCU, O. I 44. ♦ (Concretizat) Mic grup (de oameni) care formează începutul unei grupări mai mari. Era gloată deasă în jurul sîmburelui de oameni care fuseseră la el în ogradă. DUMITRIU, B. F. 105. Noi, tinerii, devenisem sîmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului. GHICA, S. 104. 4. Părticică, fărîmă. În întunerec, flacăra înecată de fum a opaițului abia tremura un sîmbure de lumină cețoasă. C. PETRESCU, S. 34. ◊ (Poetic) Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte, În sîmburi de trăsnet și soare. DEȘLIU, G. 46. A intrat apoi într-o grădină; Dintr-un zarzăr înflorit, pe brațul lui întins Petalele-au căzut ca niște sîmburi de lumină. D. BOTEZ, P. O. 166. – Variante: símbure, sî́mbur s. m.

Intrare: simbure
simbure
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.