SFICHIUI vb. IV v. șfichiui.

ȘFICHIUI, șfichiuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A lovi cu șfichiul biciului; p. ext. abate cu biciul, a biciui. Am să mi-l spînzur în cîrlige în fața mea și cu mîna mea am să-l șfichiuiesc cu harapnicul. SADOVEANU, O. VII 45. Îndeamnă, a țipat năprasnic femeia. Iordan a șfichiuit murgii. id. M. C. 11. Băiatul trecuse... șfichiuind cu o nuia crengile teilor. C. PETRESCU, S. 136. ◊ Fig. Viscolul mă șfichiuia. SADOVEANU, O. I 349. Rîsul lor mi-a șfichiuit obrazul. C. PETRESCU, S. 26. (Intranz.) Soarele pierise, lumina se împuținase și vîntul șfichiuia. SADOVEANU, B. 27. 2. Fig. A înțepa cu vorba, a lua în rîs, a ironiza. Țăranii noștri glumeți, cum sînt ei, ne tot șfichiuiau în treacăt, care dincotro. CREANGĂ, A. 127. ◊ (Subiectul este mijlocul, aluzia, vorba cu care se ironizează) Dojana preotului îl șfichiuia ca un bici de foc. REBREANU, I. 78. ◊ Refl. pas. [Prin strigături] se șfichiuiește lenea, fudulia etc. ȘEZ. I 70. – Variantă: sfichiui (SADOVEANU, P. M. 92) vb. IV.

sfichiuì v. 1. a trage un sfichiu; 2. fig. a biciui, a mustra aspru.

sfíchĭ, sfichĭuĭésc V. șf-.

șfichĭuĭésc (Mold. nord) și sf- (sud) v. tr. (d. sfichĭ). Lovesc cu sfichĭu. Fig.. Bicĭuesc cu vorba, lovesc pin sarcazme, persiflez: a șfichĭui moravurile. Ating ușor suprafața (ca rîndunica’n zbor apa). – Și sfl-.