serenadă sf [At: BARIȚIU, P. A. III, 57 / V: (rar) ~ată, (înv) serin~ / Pl: ~de / E: fr sérénade, ger Serenada] 1 Compoziție muzicală vocală sau (și) instrumentală, cu caracter liric, alcătuită din mai multe părți, care se cântă mai ales noaptea, în aer liber, adesea sub fereastra cuiva (de obicei a iubitei) în semn de prețuire, de dragoste. 2 Concert executat (noaptea) cu o astfel de compoziție.

SERENADĂ, serenade, s. f. Concert de muzică lirică, vocală sau instrumentală, executat noaptea sub ferestrele cuiva în semn de omagiu sau de dragoste. Ziua n-aveau de lucru, dar seara, cînd era lună, răsuna mahalalele de serenade. GHICA, S. 58. Mi-au venit în gînd să-i dau o serenadă prin care să-i pot face cunoscută starea jalnică a sufletului meu. ALECSANDRI, T. I 78. Sînt multe fete în Granadă, Și la Sevilla se găsesc, Pre care ades c-o serenadă Amorezații le-amăgesc. NEGRUZZI, S. II 112.

SERENADĂ s.f. Concert de muzică vocală sau instrumentală cu caracter romantic care se execută seara sau noaptea sub fereastra cuiva în semn de omagiu sau de dragoste; compoziție muzicală pentru acest gen de concert. [Var. serenată s.f. / < fr. sérénade, cf. it., sp. serenata < lat. serenus – senin, germ. Serenade].

SERENADĂ s. f. 1. concert de muzică vocală sau instrumentală cu caracter romantic, care se execută noaptea, în aer liber, sub fereastra cuiva, în semn de omagiu sau de dragoste. 2. piesă muzicală vocală sau instrumentală de formă liberă. (< fr. sérénade, germ. Serenade, it., sp. serenata)

SERENADĂ ~e f. 1) Cântec interpretat noaptea sub ferestrele unei persoane în semn de omagiu sau de dragoste. 2) Compoziție muzicală cu caracter liric. [G.-D. serenadei] /<fr. sérenade, germ. Screnade, it. serenata

serenadă f. concert dat în stradă seara sau noaptea sub ferestrele cuiva.

*serenádă f., pl. e (fr. sérénade, d. it. serenata, d. sereno, senin). Cîntec (saŭ concert) cîntat noaptea supt ferestrele cuĭva în semn de simpatie.

serenată sf vz serenadă

serinadă sf vz serenadă

SERENATĂ s.f. v. serenadă.

serenadă s. f., g.-d. art. serenadei; pl. serenade

serenadă s. f., g.-d. art. serenadei; pl. serenade

serenadă s. f., g.-d. art. serenadei; pl. serenade

serenadă (< it. serenata; fr. sérénade; engl. serenade; germ. Nachmusik/Ständchen), piesă vocală sau instrumentală care nu presupune o formă fixă, de factură vioaie, populară, îndeplinind o funcție de divertisment, destinată inițial execuției nocturne în aer liber, în scopul omagierii uneia sau mai multor persoane. I. 1. S. vocală, cu accentuat caracter pop., ce nu comportă o formă prestabilită. Cultivată cu predilecție de trubaduri*, Minnesängeri*, hidalgos, care o cântau acompaniindu-se de instr. cu coarde ciupite; a fost inclusă în operă* (ex.: Mozart, Don Giovanni; Paisiello, Bărbierul din Sevilla; Rossini, opera omonimă; Wagner, Maeștrii cântăreți din Nürnberg). 2. S. instrumentală ce se dezvoltă în sec. 18, ca lucrare cu caracter de divertisment, fiind alcătuită dintr-un număr variabil de piese (asemănătoare, prin aceasta, cu divertismentul* și cu suita*). Influența formei de sonată* este pusă în evidență de caracterul dezvoltator al unora dintre părțile s. Deși componența ciclului* nu este dictată de legi riguroase, se impun, cu timpul, două mișcări: marșul* (situat la începutul sau la sfârșitul ciclului) și Menuetul* (plasat între două mișcări allegro sau între un allegro și un andante). (Ex. Mozart, Eine klaine Nachmusik, K.V. 525; Haffner Serenade, K.V. 250; Beethoven, S. pentru trio de coarde, op. 11, S. pentru fl., vl. și violă, op. 25; Ceaikovski, S. pentru orch. de coarde; Reger, S. pentru orch.; Schönberg, S. pentru bas și 7 instr., op. 24; Stravinski, S. pentru pian). II. Lucrare muzical-dramatică cultivată în sec. 17 și 18, de dimensiuni reduse fără a necesita un aparat scenic, bazată pe subiecte pastorale, liturgice sau antice. (Ex. Händel, Acis, Galatea și Polifemo.)

serenadă, serenade s. f. (intl.) 1. rechizitoriu. 2. pledoaria avocatului poporului.