RĂSĂRITĂ s. f. 1. (Învechit și popular, în expr.) Răsărita soarelui = momentul cînd răsare soarele; locul, partea, ținutul de unde răsare; răsărit. Apucă bietul om... [înspre] răsărita soarelui. ȘEZ. VI 3. Dimineață, înainte de răsărita soarelui. ib. II 94. 2. (Bot.; regional) Floarea-soarelui. V. floare.

RĂSĂRITĂ ~e f. reg. 1) Plantă erbacee oleaginoasă, cu tulpina înaltă, cu flori mari, galbene, cultivată pentru semințele ei, din care se extrage ulei comestibil; floarea-soarelui. 2) colect. Semințele acestei plante. /v. a răsări

răsărítă f., pl. e. Vechĭ. Azĭ nord. Răsărit: a pornit spre răsărita soareluĭ (rev. I. Crg. 13, 156). Răsărita soareluĭ saŭ numaĭ răsărită, floarea soareluĭ (cp. cu lăsata și lăsatu seculuĭ).

RĂSĂRITĂ s. v. floarea-soarelui.

răsărită s. v. FLOAREA-SOARELUI.

răsarea, răsărita etc. Numele floarea soarelui este fără îndoială vechi în limbă; el corespunde exact numelui grecesc adoptat în terminologia botanică, helianthos. Dar a fost adesea transformat prin procese fonetice sau prin etimologie populară: soarea soarelui, sora soarelui, răsarea soarelui, răsărita soarelui, râsoare, răsare, rosoare, răsărită; vezi răsare, CV, 1951, 1, p. 36 și, tot acolo (p. 37), soreancă, sorică (de la Roșiorii de Vede); răsoare, glosat prin „răsărită”, Gl. reg., p. 59 (de la Hîrlău). Dicționarele nu și-au pus problema originii acestor forme. După cît am impresia, soarea a ieșit din floarea sub influența atributului, soarelui, nefiind însă clar ce înseamnă, a fost transformat, prin etimologie populară, pe de o parte în sora, pe de alta în răsarea; acesta din urmă însă nu face impresia unui substantiv normal format în românește, de la verbul a răsări, de aceea a fost înlocuit cu derivatul răsărita. Poate însă că răsoare e din (floa)re(a) soarelui și de aici ar putea veni răsare, răsoare.

răsărită, răsărite, s.f. – (reg.; înv.; bot.) Floarea-soarelui (Helianthus annuus) (Apșa de Jos). – Din răsări (< lat. *resalire) (MDA).