19 definiții pentru prezent (timp)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PREZÉNT2, -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă acesta; de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.

PREZÉNT2, -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul: de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care el se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.

PREZÉNT1 s. n. 1. Timpul actual; p. ext. situația actuală. E... același dor de a înfățișa neamul cît mai mare în trecut, spre a afla mîngîiere pentru prezent. IORGA, E. II 4. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. Loc. adv. În prezent = azi, acum, în acest moment. în prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. 2. (Gram.) Timpul verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este independentă de momentul manifestării ei. Propoziția «eu citesc o carte» are verbul la prezent.Prezent istoric = prezentul cu valoare de perfect, care se întrebuințează deseori în narațiune pentru a da o mai mare forță de evocare a faptelor.

PREZÉNT2, prezenturi, s. n. (Învechit) Dar, cadou. Margareta îi dă voie să primească prezentul. NEGRUZZI, S.I 60. Cît pentru prezentări, băbacă, tocma aice să fac foarte multe; însă nu la anul nou, ci la crăciun. KOGĂLNICEANU, S. 78.

PREZÉNT, -Ă adj. Care este în locul unde se află vorbitorul, care este de față. ♦ Care există în timpul de față; contemporan. // s.n. 1. Timpul prezent, actual; situația actuală. 2. Timp care arată că acțiunea unui verb se desfășoară în momentul de față. ♦ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, folosit uneori în narațiuni. [< fr. présent, it. presente, lat. praesens].

PREZÉNT, -Ă I. adj. care se petrece, există etc. în timpul vieții vorbitorului, în momentul de față; actual, contemporan. ◊ (interj.) formulă de răspuns la un apel nominal. II. s. n. 1. timpul prezent, actual; situația actuală. 2. timp verbal care exprimă o acțiune ce se desfășoară în momentul vorbirii. ♦ ~ istoric = prezent cu valoare de perfect, în narațiuni. (< fr. présent, lat. praesens)

PREZÉNT2 n. 1) Perioadă actuală. ◊ În ~ în momentul de față; acum. 2) gram. Timp al verbului care indică că acțiunea are loc în momentul vorbirii. /<lat. praesens, ~ntis, fr. présent

prezent a. 1. care se află în locul despre care se vorbește; 2. care există acum: moment prezent. ║ n. 1. timpul actual: prezentul și viitorul; 2. Gram. timp ce arată că acțiunea se face acum.

1) *prezént, -ă adj. (lat. prae-sens, -séntis, d. prae-esse, a fi înainte saŭ de față. V. ab-sent). De față, care se vede și e în locu în care se vorbește saŭ se face ceva: a fi prezent la apel, prezentu dicționar. Care există în acest timp, actual: timpu prezent. S. m. pl. Ceĭ prezențĭ, lumea care e aicĭ (în opoz. cu ceĭ absențĭ): prezențiĭ n’aŭ defecte! S. f. Scrisoare prezentă: pin prezenta te anunț că am plecat. S. n., pl. e. Timpu prezent: ceĭ maĭ mulțĭ se gîndesc numaĭ la prezent (fr. présent, subst. verbal d. présenter, a prezenta). Cadoŭ, dar. Gram. Primu timp verbal al fiecăruĭ mod, timpu care arată acțiunea care se face acuma, în opoz. cu trecutu și viitoru, precum sînt față de am fost și voĭ fi. – Fals prezinte.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

prezént (cadou) s. n., pl. prezénturi


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PREZÉNT adj., s. 1. adj. v. actual. 2. s. v. actualitate.

PREZÉNT s. v. atenție, cadou, dar, surpriză.

PREZENT adj., s. 1. adj. actual, contemporan, curent, (rar) momentan, (înv.) curgător, momentos. (Perioada ~, moda ~.) 2. s. actualitate, contemporaneitate. (Un ~ plin de făgăduințe.) 3. adj. existent. (Starea de lucruri ~.)

prezent s. v. ATENȚIE. CADOU. DAR. SURPRIZĂ.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

prezént (prezéntă), adj.1. De față, existent. – 2. (S. n.) Timp actual. – 3. (S. n. rar) Cadou, dar. Fr. présent.Der. prezenta, vb., din fr. présenter; prezență, s. f., din fr. présence; prezentabil, adj., din fr. présentable.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

PREZÉNT s. n. (< fr. présent, it. presente, lat. praesens, -tis): timp verbal (simplu sau compus) de bază al modurilor indicativ, conjunctiv, condițional-optativ-potențial, imperativ, prezumtiv și infinitiv, care exprimă o acțiune ce se desfășoară în momentul vorbirii. Este alcătuit la indicativ, conjunctiv și imperativ din radicalul invariabil sau variabil (total sau parțial) al verbului, la care se adaugă sufixul temporal zero sau sufixele temporale variabile -ez- și -eaz- (conj. I), -esc-, -eșt- și -easc-, -ăsc-, ășt- și -asc- (conj. a IV-a), asociate cu desinențele zero, -i, -e, -ă, zero, la persoanele I și a II-a singular și a III-a (singular și plural) + sufixele temporale variabile ă și a (conj, I), e (conj. a II-a și a III-a), i și î (conj. a IV-a), asociate cu desinențele m și ți, la persoanele I și a II-a plural: (să) cânt, (să) cânți, cântă, să cânte, (să) cântăm, (să) cântați, cântă, să cânte; (să) lucrez, (să) lucrezi, lucrează, să lucreze, (să) lucrăm, (să) lucrați, lucrează, să lucreze; (să) tac, (să) taci, tace, să tacă, (să) tăcem, (să) tăceți, tac, să tacă; (să) fac, (să) faci, face, să facă, (să) facem, (să) faceți, fac, să facă; (sa) vin, (să) vii, vine, să vină, (să) venim, (să) veniți, vin, să vină; (să) sosesc, (să) sosești, sosește, să sosească, (să) sosim, (să) sosiți, sosesc, să sosească; (să) cobor, (să) cobori, coboară, să coboare, (să) coborâm, (să) coborâți, coboară, să coboare; (să) hotărăsc, (să) hotărăști, hotărăște, să hotărască, (să) hotărâm, (să) hotărâți, hotărăsc, să hotărască. La condițional-optativ-potențial este alcătuit din formele specializate de prezent ale auxiliarelor morfologice a avea și a vrea: aș, ai, ar, am, ați, ar + infinitivul verbului de conjugat (lipsit de morfemul a): aș cânta, aș lucra, aș tăcea, aș face, aș veni, aș sosi, aș coborî, aș hotărî etc. La prezumtiv este alcătuit din paradigmele de viitor I, de conjunctiv invariabil și de condițional-optativ-potențial ale auxiliarului morfologic a fi + gerunziul verbului de conjugat: voi fi cântând, să fi cântând, aș fi cântând etc. La infinitiv este alcătuit din radicalul verbului precedat de morfemul a și urmat de sufixul modal al fiecărei conjugări (-a, -ea, -e, -i, -î): a cânta, a lucra, a tăcea, a face, a veni, a sosi, a coborî, a hotărî.~ gnómic (etérn): p. indicativului care exprimă o acțiune ce se îndeplinește indiferent de timp. Este caracteristic legilor, definițiilor, maximelor și proverbelor care exprimă adevăruri cu caracter permanent: „Apa îngheață la zero grade”, „Oamenii se nasc, trăiesc și mor”, „Apa trece, pietrele rămân.” ◊ ~ istóric (naratív, dramátic): p. al indicativului folosit în narațiuni ca mijloc de dinamizare (de dramatizare) a procesului, cu semnificație temporală de perfect compus, ca în exemplul „...mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecția mântuitoare... smulge o secure ostășească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmașă... doboară pe toți cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Pașa, îi zboară capul, izbește și pe alte capete... și... se întoarce la ai săi plin de trofee și fără a fi rănit” (N. Bălcescu). ◊ ~ iteratív: p. al indicativului însoțit de determinări temporale care ajută la exprimarea ideii de repetare a procesului la anumite intervale, ca în exemplul „Iarna viscolu-l ascult” (M. Eminescu). ◊ ~ descriptív: p. al indicativului folosit în descrierile poetice de natură, cu semnificație temporală de imperfect, ca în exemplul „Umbre mari răsar pe cale, / Ziua moare după culmi...” (G. Coșbuc).

Intrare: prezent (timp)
prezent2 (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • prezent
  • prezentul
  • prezentu‑
plural
  • prezenturi
  • prezenturile
genitiv-dativ singular
  • prezent
  • prezentului
plural
  • prezenturi
  • prezenturilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)