PREFAȚĂ, prefețe, s. f. Scriere cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă literară sau științifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.; precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.

prefață sf [At: DZ 3/1 / V: (înv) ~ție, ~țiune / Pl: ~fețe / E: fr préface, lat praefatio, -onis, it prefazione] Parte introductivă precedând o operă literară sau științifică și care cuprinde lămuriri, aprecieri etc. legate de opera respectivă și de autorul ei Si: (rar) preambul, precuvântare (1), (înv) predoslovie, preludiu (7), prevorovire, procuvântare, (grî) proimion, (îvr) prevoroavă Vz introducere.

PREFAȚĂ, prefețe, s. f. Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă literară sau științifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.; precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.

PREFAȚĂ, prefețe, s. f. Cuvînt preliminar, parte introductivă la începutul unei cărți, conținînd indicii, lămuriri, aprecieri etc. în legătură cu opera; predoslovie. Prefața celei întîi psaltire tipărite în limba romînească zice... RUSSO, S. 55.

PREFAȚĂ s.f. Cuvînt către cititori așezat la începutul unei cărți, care conține lămuriri, explicații etc. legate de opera respectivă; precuvîntare. [Pl. -fețe. / cf. fr. préface, it. prefazione].

PREFAȚĂ s. f. 1. cuvânt la începutul unei cărți, care conține lămuriri, explicații etc. legate de opera respectivă. 2. ceea ce precedă sau anunță un eveniment. (< fr. préface, lat. praefatio)

PREFAȚĂ ~ețe f. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prolog. /<fr. préface, lat. prefatio

prefață f. cuvântare în fruntea unei cărți.

*prefáță f., pl. ețe, ca față (fr. préface, d. lat. praefátio, d. prae, înainte, și fari, fatus sum, a vorbi; it. prefazione. V. fatal). Precuvîntare, vorbe pe care autoru uneĭ cărțĭ le adresează cititorilor ca explicațiune în ainte de a intra în subĭect: prefața luĭ „Cromwell” de Victor Hugo fu manifestu teatruluĭ romantic. La liturghia catolică, partea din aintea canonuluĭ. – Maĭ corect rom. ar fi prefațiune. V. predoslovie.

prefație sf vz prefață

prefațiune sf vz prefață

prefață s. f., g.-d. art. prefeței; pl. prefețe

prefață s. f., g.-d. art. prefeței; pl. prefețe

prefață s. f. → față

PREFAȚĂ s. introducere, cuvânt introductiv, cuvânt înainte, (livr.) preambul, (înv.) introducție, precuvântare, predoslovie, preludiu, procuvântare, (grecism înv.) proimion. (~ la un studiu.)

PREFAȚĂ s. introducere, cuvînt introductiv, cuvînt înainte, (livr.) preambul, (înv.) introducție, precuvîntare, predoslovie, preludiu, procuvîntare, (grecism înv.) proimion. (~ la un studiu.)

Prefață ≠ epilog, postfață

PREFAȚĂ (< fr. préface < lat. prefatio, preambul) Text ce precede o operă literară sau științifică, cuprinzînd lămuriri cu privire la opera respectivă. Text scris de autorul operei sau de un specialist. Ex. „Tipărirea celor 90 de sonete ale ciclului de față, operă postumă a poetului V. Voiculescu, de curînd intrat în eternitate, pe care o invocă și la care aspiră în fiecare din filele prezentului volum, aduce cititorului, odată cu una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan, și un bun număr de revelațiuni...” (PERPESSICIUS, Sonetele unei iubiri) În vechile scrieri, în loc de prefață se folosea termenul de predoslovie (predoslovia la Noul testament de la Bălgrad, al mitropolitului Simeon Ștefan, precum predosloviile letopisețelor lui Gr. Ureche, Miron Costin, Ion Neculce). Ex. „Fost-au în gîndul meu, iubite cetitorule, să fac letopisețul țarii noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintîi, carele au fost de Traian împăratul și urzisăm și începătura letopisețului. Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri. Și pentru acest fel de scrisoare gînd slobod și fără valuri trebuiește. Iară noi prăvim cumplite vremi și cumpănă mare pămîntului nostru și nouă...” (MIRON COSTIN, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace)