10 definiții pentru paradox (pl. -e)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

paradox sn [At: CR (1829), 2362/27 / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: ngr παράδοξος, fr paradoxe] 1 Enunț contradictoriu și în acelaș timp, demonstrabil Si: (îvr) paradoxie (1). 2 Părere absurdă, contrară unui adevăr unanim recunoscut Si: (îvr) paradoxie (2). 3 (Pex) Enormitate a unei afirmații, a unei situații etc. Si: (îvr) paradoxie (3). 4 (Pex) Situație în care două idei, elemente, fenomene etc., deși ar trebui să se excludă reciproc, coexistă. 5 (Pex) Ciudățenie.

PARADÓX, paradoxuri, s. n. 1. Enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudățenie; enormitate, absurditate. 2. (În sintagma) Paradox hidrostatic = faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma vasului respectiv. [Pl. și: paradoxe] – Din fr. paradoxe.

PARADÓX, paradoxe, s. n. 1. Opinie (de obicei absurdă) contrară adevărului îndeobște acceptat; p. ext. nepotrivire, ciudățenie. Un scriitoraș necunoscut care caută să ajungă celebru prin paradoxe. GHEREA, ST. CR. I 14. Să nu se pară un paradox această zicere. NEGRUZZI, S. I 312. 2. (În știință, mai ales în expr.) Paradoxul hidrostatic = faptul (ciudat în aparență) că presiunea unui lichid este aceeași în orice punct al unei suprafețe orizontale și nu depinde de forma vasului. Paradox geometric = figură geometrică care, privită fugar, duce la concluzii greșite sau la contraziceri aparente.

PARADÓX s.n. 1. Contradicție logică-formală, apărută în ciuda respectării corectitudinii logice a raționamentului; părere contrară adevărului unanim recunoscut; (p. ext.) ciudățenie, nepotrivire. 2. Fapt despre care se poate demonstra atât că este adevărat, cât și că este fals. [Pl. -xuri, -xe. / cf. fr. paradoxe, lat., gr. paradoxon < gr. para – contra, doxa – părere].

PARADÓX s. n. 1. enunț contradictoriu și în același timp demonstrabil, părere contrară adevărului unanim acceptat; (p. ext.) ciudățenie. ◊ fapt despre care se poate demonstra atât că este adevărat, cât și fals. 2. (fiz.) ~ hidrostatic = faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma lui. (< fr. paradoxe, gr. paradoxos)

paradox n. părere contrară opiniunii generale.

*paradóx n., pl. e (vgr. pará-doxon, d. pará, alăturea, și dóxa, părere. V. doxă). Lucru care pare absurd, dar e adevărat: sfericitatea pămîntuluĭ a fost considerată mult timp ca un paradox. – Uniĭ zic paradoxă f. (fr. e m.).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!paradóx s. n., pl. paradóxuri


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

paradox (gr. paradoxon „contrar așteptării,”, „extraordinar”), figură prin care se enunță ca adevărată o idee, aparent contrară adevărului sau opiniei comune (A): „La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Caci era un întuneric ca o mare făr-o rază Dar nici de văzul nu fuse și nici ochi care s-o vază...” (Eminescu) Ca structură gramaticală, p. se deosebește de oximoron prin aceea că, în timp ce acesta este o sinteză lexicală a doi termeni cu sens contrar, p. este o sinteză logică între doi termeni ai unui enunț, cum ar fi un termen-subiect aflat în raport de contradicție aparentă cu termenul-predicat sau două segmente de propoziție ori frază în raport de coordonare, raport care pare că face absurd enunțul: „În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, în vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.” (T. Arghezi) P. este așadar haina gramaticală a unei judecăți aparent absurde. De aceea observăm că această figură poate fi o propoziție enunțiativă sau o frază de aceeași natură, în care propoziția inițială ori cea regentă este contrazisă, aparent, de cea următoare (juxtapusă, coordonată, subordonată): „Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire Era să fii, să stai, să viețuiești, Ești ca un gând, și ești și nici nu ești, Între putință și-ntre amintire.” (T. Arghezi) Sin. paradoxism.

Intrare: paradox (pl. -e)
paradox (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • paradox
  • paradoxul
  • paradoxu‑
plural
  • paradoxe
  • paradoxele
genitiv-dativ singular
  • paradox
  • paradoxului
plural
  • paradoxe
  • paradoxelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)