papugiu sm [At: (a. 1791) ȘIO II₁, 283 / V: (reg) păp~ / Pl: ~ii / E: tc papuççu] 1 (Îrg) Cizmar. 2 (Fam; fig) Om de nimic, fără nici un rost, care trăiește din șiretlicuri Si: (fam) pișicher, potlogar, șarlatan.

PAPUGIU, papugii, s. m. Om de nimic, care umblă după învîrteli, se ține de înșelăciuni. La divanuri au fost cocoțați papugiii. Slujbele nu mai sînt date după rang și obraz. PAS, L. I 107. Unii îl făceau, nu e vorbă, pișicher, papugiu de București. DELAVRANCEA, S. 24. Iaca, niște papugii... niște scîrța-scîrța pe hîrtie! îi știm noi. Mănîncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară și pișicherlîcuri. CARAGIALE, O. I 44.

PAPUGIU ~i m. fam. Persoană șireată, pricepută la șmecherii, la lucruri necinstite; pișicher; șmecher. /<turc. papuççu

papugiu m. 1. fabricant de papuci; 2. fam. șarlatan, șiret: a fugit papugiul fără să plătească. [Turc. PAPUȘDJY: sensul figurat, propriu limbei române, e o imagine luată dela cismari (cf. pingeli)].

papugíŭ m. (turc. papuççu, cizmar, cîrpacĭ, păzitor de papucĭ la o geamie orĭ la o casă boĭerească. Papuciĭ se lăsaŭ la intrare, ca astăzĭ galoșiĭ). Făcător de papucĭ (V. pantofar). Azĭ. Iron. (după obiceĭu de a bea la chefurĭ din fesurile orĭ din papuciĭ damelor). Tînăr neserios, ușuratic orĭ chĭulangiŭ: „papugiŭ de Bucureștĭ”.

păpugiu sm vz papugiu

papugiu (fam.) s. m., art. papugiul; pl. papugii, art. papugiii (desp. -gi-ii)

papugiu (fam.) s. m., art. papugiul; pl. papugii, art. papugiii (-gi-ii)

papugiu s. m., art. papugiul; pl. papugii, art. papugiii

PAPUGIU s. v. cizmar, escroc, hoț, impostor, înșelător, pantofar, pungaș, șarlatan, șnapan.

papugiu s. v. CIZMAR. ESCROC. HOȚ. IMPOSTOR. ÎNȘELĂTOR. PANTOFAR. PUNGAȘ. ȘARLATAN. ȘNAPAN.

papugiu În SCL, VII, p. 274, ocupîndu-mă de istoria lui potlogar, am arătat că, după părerea mea, sensul primitiv nu a fost „cel care pune petece la încălțăminte”; cu această ocazie am vorbit, prin asociație de idei, de papugiu, explicat de unii ca pornind de la sensul de „cizmar”, iar de TDRG ca „cel care păzește papucii în vestiar”. Scriban crede că s-a pornit de la obiceiul „de a bea la chefuri din fesurile sau din papucii damelor”, ceea ce mi se pare încă mai puțin în acord cu sensul actual. Am presupus în articolul citat că papugiu a fost cel care umbla în papuci, într-o vreme cînd oamenii bine situați purtau cizme sau cel puțin ghete. Văd acum și altă posibilitate: în BPh., X, p. 9, M. L. Wagner publică note de argou turcesc și inserează și pe panduflaci „hoț de buzunar”, înțeles la origine ca „om care umblă în papuci, ca să nu i se audă pașii”. Este posibil ca papugiu, în românește, să fi pornit de la aceeași idee.

papugiu, papugii s. m. om de nimic, care se ține de înșelăciuni, care trăiește din șiretlicuri