PAJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte (Aquila chrysaëtos); acvilă (1), aceră. ♦ (În mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul ori două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pajeră, pajoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

pajură sf [At: URICARIUL, XI, 275/11 / V: (reg) pagiră, pagire, ~jără, ~jăre, ~jere, ~jiră, ~jor sm, ~joră, ~jore, ~re, (nob) pazăre / Pl: ~ri, (înv) ~re, (reg) păjuri / E: ucr пажера „ființă lacomă, nesățioasă”] 1 (Șîc ~-imperială, ~-împărătească, ~-mare, ~-de-munte) Pasăre răpitoare de zi, din familia acoilidelor, mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu gheare lungi și ascuțite, cu ciocul masiv și tăios, cu privirea ageră și cruntă, care se hrănește numai cu carne proaspăt sfâșiată Si: acvilă, iepurar, (reg) aciră, hoală, ortanuligaie, vultan, vultur, zgripțor, zgripțoroaică (Aquila chrysaëtor). 2 (Șîc ~-de-câmp) Acvilă imperială (Aquila heliaca). 3-4 Două specii de acvilide de dimensiuni mai mici, cele mai întâlnite în țara noastră (Aquila pomarina și pennata). 5 (Îc) ~-porumbacă Acvilă cu pene pestrițe (Aquila fasciata). 6 (Îc) ~-de-stepă Acvilă care trăiește în stepă (Aquilla nipalensis orientalis). 7 (Îc) ~-de-mare Vultur-pescar (Pandion heliaëtus). 8 (Reg) Barză (Ciconia). 9 (Reg) Pasăre de noapte, nedefinită mai îndeaproape. 10 (Mtp) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri supranaturale. 11 Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau un vultur cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse, care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări. 12 Stemă reprezentând pajura (11). 13 (Înv; îe) A merge înainte ca ~ra nemțească A înainta fără întrerupere. 14 Una dintre cele două fețe ale unei monede, pe care este imprimată stema țării Vz revers. 15 (Mun) Graniță. corectat(ă)

PAJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte; acvilă (1), aceră (Aquila chrysaëtos). ♦ (În mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pajeră, pajoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

PAJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mare, cu ciocul puternic și tăios, cu gheare mari și ascuțite, care trăiește în ținuturile muntoase (Aquila imperialis); acvilă.[El] știe doar poteca și urcușul Spre vîrful către care năzuiesc, Pe care pajuri mari își au culcușul. BENIUC, V. 72. Coconii hanilor de atunci aveau căutătură de pajură și puterea leului, SADOVEANU, D. P. 73. La cap pajură, la coadă seceră (Cocoșul). ♦ (în basme) Pasăre uriașă, năzdrăvană. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată. COȘBUC, P. I 192. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume. ALECSANDRI, P. III 20. Nimene n-ar să te poată scoate de aici... numai pajura din pădurea zmăului cel mare. ȘEZ. II 206. 2. Figură simbolică reprezentînd o pajură (1) pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări; p. ext. stemă. Într-o monedă cu pajura ștearsă de două mii de ani nu vedea numai o gravură stîngace. C. PETRESCU, R. DR. 35. Armăturele aceste sînt: capul zimbrului moldav fiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse. NEGRUZZI, S. I 43. Dasupra capului E pajura-mpăratului. BIBICESCU, P. P. 214. ◊ Expr. Cap sau pajură (sau pajură ori număr) = formulă folosită mai ales în jocurile de copii, prin care se hotărăște cine începe jocul, după partea pe care cade o monedă aruncată în sus; joc cu acest nume. Într-un colț se auzi sunînd un ban, s-a început... un feli de joc în «pajură ori număr». CONTEMPORANUL, III 571. 3. (Neobișnuit) Pată colorată pe un fond de altă culoare. Iarbă deasă, presărată cu pajuri galbene de păpădie. DELAVRANCEA, la TDRG. – Pl. și: pajure (DELAVRANCEA, S. 198, ALECSANDRI, T. I 375). – Variante: (învechit) pajeră (ODOBESCU, S. A. 90), pajiră (MARIAN, O. I 134), pajoră (RETEGANUL, P. V 65) s. f.

PAJURĂ ~i f. 1) Pasăre răpitoare de munte, de talie mare, cu cioc puternic și cu gheare lungi și ascuțite; acvilă. 2) Simbol care reprezintă o pasăre de acest fel, cu unul sau două capete, servind drept semn distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile și monedele unor țări. 3) Stemă sau emblemă cu asemenea simbol. [G.-D. pajurei] /<ucr. pažera

pajură (pajere) f. 1. specia cea mai mare de acvilă (Aquila imperialis); 2. pasăre uriașă de pe tărâmul celălalt (în basme): iată pajuri năsdrăvane cari vin din neagra lume AL.; 3. armoarii, marca unei țări: teșcherele cu pajure împărătești AL.; 4. partea monedei austriace pe care se află un vultur: pajură sau număr? [Cf. pol. rut. PAZUR, ghiară, și sub raportul sensului, sinonimul sgripțor].

pájură f., pl. ĭ (rut. pázur, pol. pazur, gheară. Cp. și cu rut. pážera, rechin). Achilă. Zgripțor, áchilă din poveștĭ. Herb, blazon, marcă. La monete, partea pe care e marca țăriĭ (la cele austriece și ruseștĭ o pajură): pajura saŭ scrisa, pajura saŭ număru (la joc, cînd se aruncă un gologan și, după partea pe care cade, cîștigă unu din ceĭ doĭ jucătorĭ saŭ cele doŭă partide). – Și pájeră (vest). V. arol, tura.

pagiră sf vz pajură

pagire sf vz pajură

pajără sf vz pajură

pajăre sf vz pajură

pajeră^[1] sf vz pajură

pajere sf vz pajură

pajiră sf vz pajură

pajor s vz pajură

pajoră sf vz pajură

pajore sf vz pajură

pajure sf vz pajură

pazăre sf vz pajură

PAJIRĂ s. f. v. pajură.

acvilă f. 1. vultur mare numit popular pajeră: acvila reprezentă vechea marcă a Munteniei; 2. steag legionar, stindard: acvila romană.

pajere f. V. pajură: un mintean cu pajeri pe genuchi OD.

pájeră, V. pajură.

1) turá f. (turc. [d. pers.] tughra, pop. tura). Monograma (marca, emblema) sultanuluĭ pe monete și acte. (Reprezenta la origine o mînă deschisă cu cele cincĭ degete). Fața moneteĭ, numită și pajură și arol. Jocu cu aruncarea banuluĭ în sus și în care cîștigĭ orĭ perzĭ după fața pe care cade moneta: a juca ĭasîc și tura. Fam. Iscălitură: pune-țĭ turaŭa!

pajură s. f., g.-d. art. pajurii; pl. pajuri

pajură s. f., g.-d. art. pajurii; pl. pajuri

pajură s. f., g.-d. art. pajurii; pl. pajuri

pajură, pl. pajuri

pajură, -ri.

PAJURĂ s. 1. v. acvilă. 2. acvilă, (reg.) zgripțor. (Un steag cu ~ imperială.)

PAJURĂ s. 1. (ORNIT.; Aguila chrysaëtos) acvilă, iepurar, (reg.) aciră, hoală, ortan, uligaie, vultan, vultur, zgripțor, zgripțoroaică. 2. (ORNIT.; Aguila heliaca) acvilă. 3. acvilă, (reg.) zgripțor. (Un steag cu ~ imperială.)

pajură (-re), s. f. – Acvilă (Aquila imperialis). – Var. pajeră, pajoră. Origine obscură. Pare să fie legat de rus. požratĭ „a devora”, cf. rut. pažera „rechin” (Densusianu, Rom., XXIII, 81; Tiktin), probabil datorită reputației de mîncău de care se bucură pajura în poveștile populare. Legătura cu pol. pazur „labă” (Cihac, II, 239) e mai puțin sigură.

pajură, (pajeră), s.f. – (ornit.) 1. Acvilă de munte (Aquila chrysaetos). Semnalată în Maramureș în 1876 (Ardelean, Beres, 2000). 2. (mit.) Pasăre fantastică din basmele maramureșene: „El, dacă s-o dus înapoi, o aflat o pasăre mare, cu numele de pajeră. – Tu, pasăre, du-mă di-aicea-n ceie lume” (Bilțiu, 2002: 315). – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă; rechin” (Scriban; Densusianu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

pajură, (pajeră), s.f. – 1. Acvilă de munte (Aquila chrysaetos). Semnalată în Maramureș în 1876 (Ardelean, Beres 2000). 2. (mit.) Pasăre fantastică din basmele maramureșene: „El, dacă s-o dus înapoi, o aflat o pasăre mare, cu numele de pajeră. – Tu, pasăre, du-mă di-aicea-n ceie lume” (Bilțiu 2002: 315). – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă” (DEX).