păcătui vi [At: BIBLIA (1688), 580²/3 / Pzi: ~esc / E: păcat² + -ui] 1-2 A încălca (grav) normele religioase, comițând un păcat² (1-2). 3-4 A se abate (în mod grav) de la preceptele morale, comițând un păcat² (3-4). 5 (Pgn) A comite o greșală Si: a greși. 6 (Spc) A avea relații sexuale în afara căsătoriei Si: a curvi, a preacurvi.

PĂCĂTUI, păcătuiesc, vb. IV. Intranz. A comite un păcat, a se abate de la anumite norme, a greși. Leib n-a păcătuit cu nimic. SAHIA, N. 94. Iartă-mă, mîndro, de glume: Că nu-i om să nu glumească Și să nu păcătuiască. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 363.

A PĂCĂTUI ~iesc intranz. A comite un păcat; a greși. /păcat + suf. ~ui

păcătuì v. 1. a face păcate, a cădea în păcat; 2. a greși în contra unei regule: a păcătui în contra uzului.

păcătuĭésc v. intr. (d. păcat). Comit păcate, cad în păcat: cine fură, păcătuĭește. Fig. Greșesc: a păcătui contra gramaticiĭ.

păcătui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. păcătuiesc, 3 sg. păcătuiește, imperf. 1 păcătuiam; conj. prez. 1 sg. să păcătuiesc, 3 să păcătuiască

păcătui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. păcătuiesc, imperf. 3 sg. păcătuia; conj. prez. 3 să păcătuiască

păcătui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. păcătuiesc, imperf. 3 sg. păcătuia; conj. prez. 3 sg. și pl. păcătuiască

păcătui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. păcătuiesc, conj. păcătuiască)

PĂCĂTUI vb. a greși, (înv. și reg.) a scăpăta, a (se) sminti, (înv.) a se săblăzni, (înv. fig.) a se luneca. (Am ~ grav față de tine.)

PĂCĂTUI vb. a greși, (înv. și reg.) a scăpăta, a (se) sminti, (înv.) a se săblăzni, (înv. fig.) a se luneca. (Am ~ grav față de tine.)

Peccavi! (lat. „Am păcătuit!”) – E traducerea latină a cuvintelor ebraice „al het” (pentru păcatul săvîrșit), pe care, spune Biblia (Cartea regilor), le-ar fi folosit David spre a recunoaște în fața profetului Nathan, greșeala de care era învinuit. Cuvîntul e folosit atunci cînd e vorba de un păcat mare și grav. Dar cînd păcatul e mai mic, adică e vorba de o greșeală, se citează de obicei cealaltă formulă latină: Mea culpa (vezi). BIB.