ORBEȚ, -EAȚĂ, orbeți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb²). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer rozător subteran, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care se hrănește mai ales cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbete s. m.] – Orb² + suf. -eț.

orbeț, ~eață [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 36 / V: (reg) ~ete, urbete sm / Pl: ~i, ~e / E: orb² + -eț] 1-4 smf, a (Îvp) (Ființă) care nu vede (bine) Si: orb² (1). 5-8 smf, a Cerșetor (orb). 9-10 smf, a (Pex) (Om) sărăntoc. 11 sm (Pfm; îe) A se bate ca ~ii A se bate cu furie. 12-13 smf, a (Persoană) fără căpătâi Si: secătură, ticălos. 14 sm (Șîc ~etele pământului) Specie de mamifer rozător, caracterizat prin ochii ascunși sub piele, prin lipsa pavilionului urechii și prin incisivii și ghearele mari, care duce o viață subterană Si: (reg) cățelul-pământului, grivan, porcuț, țâncul-pământului (Spalax microphtalmus). 15 sm (Reg) Cârtiță. 16^[1] sm (Reg) Șarpe-orb. corectat(ă)

ORBEȚ, ORBEAȚĂ, orbeți, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb²). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbete s. m.] – Orb + suf. -eț.

ORBEȚ, -EAȚĂ, orbeți, -e, s. m. și f. Persoană oarbă; p. ext. cerșetor (orb). Pururea să fie ca orbeții, dus de mînă. DAVILA, V. V. 78. O-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe. MACEDONSKI, O. I 42. Se ceartă ca niște orbeți. SLAVICI, O. II 119. ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău. Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfîșiindu-și cămășile. REBREANU, I. 94. ◊ (Adjectival) Orb. Cîrtițele orbețe și aricii ghimpoși, ba chiar șerpii, gușterii și șopîrlele, toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. – Variantă: orbete (GALAN, B. I 168, PAS, Z. I 153) s. m.

ORBEȚ ~eață (~eți, ~ețe) m. și f. 1) Ființă care nu vede (bine sau deloc). ◊ A se bate ca ~eții a se bate tare, lovind unde se nimerește. 2) rar Cerșetor orb. /orb + suf. ~eț

orbeț a. și m. cam orb. ║ m. Mold. Zool. cârtiță.

orbete¹ sm vz orbeț

ORBETE¹ s. m. v. orbeț.

orbeț adj. m., s. m., pl. orbeți; adj. f., s. f. orbeață, pl. orbețe

orbeț adj. m., s. m., pl. orbeți; adj. f., s. f. orbeață, pl. orbețe

orbeț adj. m., (persoană) s. m., pl. orbeți; f. sg. orbeață, pl. orbețe

ORBEȚ adj., s. v. nevăzător, orb.

orbeț adj., s. v. NEVĂZĂTOR. ORB.

ORBETE s. v. derbedeu, lepădătură, lichea, netrebnic, pușlama, scârnăvie, secătură.

orbete s. v. DERBEDEU. LEPĂDĂTURĂ. LICHEA. NETREBNIC. PUȘLAMA. SCÎRNĂVIE. SECĂTURĂ.

orbeț, -eață, orbeți -te adj. (intl., peior.) prost, ageamiu; fraier.

a se bate ca chiorii / ca orbeții expr. a se bate violent; a se încăiera.