18 definiții pentru obligație (îndatorire) obligațiune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

obligație sf [At: R. GRECEANU, ap. CM II, 178 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr obligation, lat obligatio, -onis] 1-2 Ceea ce (i se impune cuiva sau) își asumă cineva să facă într-o anumită situație Si: datorie, îndatorire, sarcină. 3 Raport juridic în temeiul căruia o persoană are dreptul de a pretinde altei persoane să dea sau să facă ceva. 4 (Fin; îf obligațiune) Hârtie de valoare care conferă deținătorului ei calitatea de creditor și-i dă dreptul de a primi, pentru suma împrumutată, un anume venit fix. corectată

OBLIGÁȚIE, obligații, s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. (Fin.; în foma obligațiune) Valoare mobiliară reprezentând un titlu de credit pe termen lung, emisă de o autoritate de stat și de companii autorizate în acest sens, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să restituie deținătorului suma împrumutată de acesta și să-i plătească o dobândă. [Var.: obligațiúne s. f.] – Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis.

OBLIGÁȚIE, obligații, s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. Hârtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor și-i dă dreptul de a primi, pentru suma împrumutată, un anumit venit fix sub formă de dobândă. [Var.: obligațiúne s. f.] – Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis.

OBLIGÁȚIE, obligații, s. f. 1. Ceea ce i se impune cuiva sau își impune cineva să facă într-o anumită situație; datorie, sarcină, îndatorire. A spus la început că are obligații față de mamă și de două surori. PAS, Z. I 94. Printre oamenii noștri am contractat o obligație. C. PETRESCU, Î. II 105. 2. Legătură juridică prin care o persoană poate fi constrînsă de altă persoană să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. (Fin., mai ales în forma obligațiune) Titlu înscris (emis de stat sau, în țările capitaliste, de o societate pe acțiuni), reprezentînd o sumă de bani împrumutată, care trebuie restituită într-un anumit timp și care dă drept deținătorului la o dobîndă anuală fixă. – Variantă: obligațiúne (GHICA, S. 449) s. f.

OBLIGÁȚIE s.f. 1. Datorie; angajament, îndatorire. ♦ Obligațiune (2) [în DN]. ♦ Act prin care cineva se obligă sau este obligat să plătească o sumă sau să (nu) facă un anumit lucru. 2. Datorie morală; motiv de recunoștință. [Gen. -iei, var. obligațiune s.f. / cf. lat. obligatio, fr. obligation, rus. obligațiia].

OBLIGÁȚIE s. f. 1. datorie; angajament, îndatorire. 2. (jur.) act prin care cineva se obligă ori este obligat să plătească o sumă sau să (nu) facă un anumit lucru. 3. (în forma obligațiune) hârtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor față de instituția emitentă. (< fr. obligation, lat. obligatio)

OBLIGÁȚIE ~i f. 1) Sarcină obligatorie; angajament; datorie. 2) Act juridic care obligă o persoană la o anumită acțiune. 3) Hârtie de valoare care se emite cu ocazia unui împrumut de stat. [G.-D. obligației; Sil. -bli-, -ți-e] /<fr. obligation, lat. obligatio, ~onis

obligațiune sf vz obligație

OBLIGAȚIÚNE s. f. v. obligație.

OBLIGAȚIÚNE s. f. v. obligație.

OBLIGAȚIÚNE s. f. v. obligație.

obligați(un)e f. 1. ceeace obligă; 2. motiv de recunoștință; 3. necesitate impusă cuiva; 4. orice îndatorire de plată: 5. titlu de rentă emis de o societate și plătibil la termen.

*obligațiúne f. (lat. obligátio, -ónis). Datorie, lucru impus de religiune, de lege, de morală: a’mplini obligațiunile de bun cetățean. Îndatorare, motiv de recunoștință: a avea obligațiunĭ față de un amic (și -áție). Com. Titlu de rentă emis de o societate și plătibil la termin.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

obligáție (îndatorire) (o-bli-, -ți-e) s. f., art. obligáția (-ți-a), g.-d. art. obligáției; pl. obligáții, art. obligáțiile (-ți-i-)

obligáție s. f. (sil. -bli, -ți-e), art. obligáția (sil. -ți-a), g.-d. art. obligáției; pl. obligáții, art. obligáțiile (sil. -ți-i-)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

OBLIGÁȚIE s. 1. datorie, îndatorire, însărcinare, sarcină, (înv.) dator, datorință, îndatorință. (~ ta este să rezolvi problema.) 2. v. oficiu. 3. angajament, îndatorire, sarcină, (pop.) legătură. (~ ta față de el este...) 4. îndatorire, răspundere. (Are multe ~.) 5. datorie, îndatorire, (livr.) servitute. (~ față de propria noastră concepție.) 6. v. cerință.

OBLIGAȚIE s. 1. datorie, îndatorire, însărcinare, sarcină, (înv.) dator, datorință, îndatorință. (~ ta este să rezolvi problema.) 2. datorie, îndatorire, oficiu, sarcină. (Și-a îndeplinit onorabil ~ de gazdă.) 3. angajament, îndatorire, sarcină, (pop.) legătură. (~ ta față de el este...) 4. îndatorire, răspundere. (Are multe ~.) 5. datorie, îndatorire, (livr.) servitute. (~ față de propria noastră concepție.) 6. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, pretenție, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~iile epocii noastre.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

OBLIGAȚIE. Subst. Obligație, datorie, îndatorire, sarcină; însărcinare, misiune, atribuție; răspundere, responsabilitate. Obligativitate, necesitate, imperativ. Obligare, constrîngere, silire, silnicie, impunere, forțare. Angajare, angajament, promisiune, făgăduială, făgăduință, juruință (înv. și reg.), jurămînt, legămînt. (pop.); jurămînt solemn. Adj. Obligat, dator, îndatorat. Răspunzător, responsabil. Obligatoriu, obligat (rar), de datorie (înv.), îndatoritor (neobișnuit), necesar, imperios. Obligat, silit, silnicit (rar), impus, forțat. Vb. A fi obligat, a avea obligații, a fi dator, a fi îndatorat; a fi însărcinat cu ceva, a răspunde de ceva, a avea o răspundere, a avea o responsabilitate. A fi obligatoriu, a fi necesar. A obliga, a constrînge, a sili, a silnici (rar), a impune, a forța. A se obliga, a-și asuma o obligație (o răspundere, o responsabilitate), a se angaja, a-și lua o sarcină, a se însărcina; a promite, a face promisiuni, a făgădui, a jurui (înv. și reg.); a jura, a depune jurămîntul. A-și îndeplini obligațiile, a face față obligațiilor, a-și face datoria, a se achita de datorii, a se ține de cuvînt. Adv. Obligatoriu, forțamente (livr.), cu forța, cu sila, de nevoie, vrînd-nevrînd. V. constrîngere, necesitate, promisiune.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

AD IMPOSIBILIUM NULLA EST OBLIGATIO (lat.) pentru imposibil nu există nicio obligație – Adagiu exprimând ideea că debitorul este exonerat de o obligație în cazul în care aceasta nu poate fi executată din cauze neimputabile lui.

Intrare: obligație (îndatorire)
obligație substantiv feminin
  • silabație: o-bli-ga-ți-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • obligație
  • obligația
plural
  • obligații
  • obligațiile
genitiv-dativ singular
  • obligații
  • obligației
plural
  • obligații
  • obligațiilor
vocativ singular
plural
obligațiune substantiv feminin
  • silabație: o-bli-ga-ți-u-ne
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • obligațiune
  • obligațiunea
plural
  • obligațiuni
  • obligațiunile
genitiv-dativ singular
  • obligațiuni
  • obligațiunii
plural
  • obligațiuni
  • obligațiunilor
vocativ singular
plural

obligație (îndatorire) obligațiune

  • 1. Ceea ce i se impune cuiva sau își impune cineva să facă într-o anumită situație.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: angajament datorie sarcină îndatorire 2 exemple
    exemple
    • A spus la început că are obligații față de mamă și de două surori. PAS, Z. I 94.
      surse: DLRLC
    • Printre oamenii noștri am contractat o obligație. C. PETRESCU, Î. II 105.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Datorie morală; motiv de recunoștință.
      surse: DN
  • 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie: