NO s. n. dramă lirică japoneză în care renasc cântecul, poezia, dansul, pantomima și măștile, cu subiecte împrumutate din legendele șintoiste și budiste. (< fr. nô)

nô s. (cuv. jap.; spect.) ◊ „Piesa este scrisă de un contemporan care nu a intenționat să ne ofere o mostră de scenariu dramatic specific stilului Nô, sau Kabuki, stiluri tradiționale ale teatrului japonez.” Săpt. 18 VI 82 p. 4. ◊ „La Paris a apărut un volum conținând cinci piese moderne scrise de celebrul autor japonez Yukio Mishima în maniera teatrului tradițional Nô.” R.lit. 9 II 84 p. 22. ◊ „Duminică seara, imensul public atașat acestei instituții de cultură a putut asculta trei piese Nô de scriitori anonimi japonezi.” R.lit. 16 II 84 p. 16; v. și bunraku (1981), kabuki (cf. fr. nô; PR – sf. sec. XIX)

no² s. n. (teatrul ~)

no² (teatrul ~) s. n.

nô (în lb. japoneză „artă”), teatru tradițional japonez, reprezentând un complex sincretic* ce reunește în forme riguroase vorbirea, cântecul, dansul, mișcarea scenică, pantomima, costumația și măștile. S-a dezvoltat din saragaku, formă de artă muzicală preluată în sec. 7 din China și adusă la expresia sa deplin închegată de către preoții șintoiști în sec. 14. Nucleul teatrului n. îl constituie un dans de o extremă stilizare și o bogată încărcătură simbolică, care își propune redarea unor subiecte legendare și episoade ale literaturii clasice. Spectacolul de n. clasic era de fapt un ciclu de cinci piese căruia i se adăuga o piesă independentă, cu caracter ritual, Okina (de obicei piesa introductivă). Urmau, fără întrerupere, celelalte piese, cu subiecte care „coboară” din lumea zeilor în cea a eroilor, în cea reală, în fine, în cea fantastică, a spiritelor (stârnind o involuntară analogie cu ciclul reprezentărilor din teatrul antic grec. – v. tragedie), într-o ordine neabătută. Punctul central al ciclului, n. propriu-zis, este cea de-a treia piesă. Astăzi se tinde spre un ciclu de trei sau două piese; ori de unde s-ar începe acest ciclu, ordinea pieselor este mereu respectată. Într-o reprezentație n. evoluează numai actori bărbați, un cor de opt cântăreți și un grup instr. ce constă dintr-un fue (flaut), două feluri de tsuzumi (tobe cu două fețe, cu corpul de forma unei clepsidre, neacordabile și lovite cu degetele) și o taiko [tobă mai mare de forma unui butoi, lovită cu baghete (2)]. Protagonistul principal este shité, recitator, cântăreț, dansator și purtător de mască și reprezentând ființele ireale. I se opune waki, un actor nemascat, ce închipuie pe scenă spectatorul și care prin jocul său adresează întrebări lui shité. Actorii rolurilor secundare se numesc tsuré. Principiul structural în n. îl constituie jo-ha-kyu (introducere-dezvoltare-încheiere), principiu care de la macrostructură se transmite, prin alte jo-ha-kyu, din ce în ce mai restrânse pe axa timpului, până la elementele microstructurale (de ex. până la pronunțarea unui cuvânt). Partea vocală are o structură ritmică bazată pe un text de 12 silabe (subîmpărțite prin 7+5 sau 5+7 silabe; la rândul ei, unitatea de 7 este subîmpărțită prin 5+2 sau 2+5, iar cea de 5 prin 3+2 sau 2+3 silabe). Schema ritmică a acomp. instr. se bazează pe opt „lovituri”, ceea ce impune (asemănător folclorului* românesc, în cazul versurilor catalectice) fie pauze* în cântul vocal, fie introducerea unei anacruze* în cel instr. Cântecul este solistic* și monodic*, dar poate fi înlocuit pe alocuri cu somptuoase recitări. Solistic cântă și instrumentiștii, dar se constituie frecvent și în asambluri. ♦ Spectacolul n. se desfășoară pe o scenă apropiată de public, de o nuditate severă, cu un parchet cerat, sub o lumină puternică ce nu lasă nimic în penumbră, eliminându-se orice recuzită conținând vreo aluzie la realul cotidian. Spectatorul-auditor trebuie captat exclusiv prin mijloacele scenice și sonore – ele însele utilizate cu o mare economie – ale actorilor, cărora le descifrează sugestiile și simbolurile (cele din urmă încorporate unui cod, cunoscut desigur mediului receptor specific). Tipul acesta de dramatism „static”, timpul muzical special al n. au interesat avangarda europ. a anilor ’60, ceea ce a atras și atenția muzicologiei* de orientare fenomenologică* și nu doar de factură orientalistă. Aparținând clasei sociale a samurailor, n. a cunoscut numai infime schimbări în decursul sec., arta sa învățându-se și astăzi în Japonia în școli speciale.