MIERLĂ, mierle, s. f. Pasăre cântătoare de pădure, neagră, cu cioc galben (masculul) și brună (femela) (Turdus merula). ◊ Mierlă sură (sau gulerată) = pasăre migratoare cu pene de culoare brună, cu un guler de pene albe în jurul gâtului (Turdus torquatus). Mierlă de pârâu = pescărel. – Lat. mer(u)la.

mierlă sf [At: ST. LEX. 169^v2/18 / V: (îrg) miar~, (reg) mir~, zm~ / Pl: ~le / E: ml merula] 1 (Șîc ~-neagră) Pasăre cântătoare de pădure, cu ciocul galben și cu penele negre sau negre-cafenii (Turdus merula). 2 (Îc) ~la-lui-Madarasz (sau ~-orientală, balcanică) Pasăre cu pene negre pe corp și albe pe gât (Turdus merula aterrimus). 3 (Îc) ~-sură (sau ~-gulerată, ~-alpină, ~-brădie, ~-de-brădet, ~-de-munte, ~-de-pădure, ~-grivă) Pasăre migratoare cu penele cenușii, cu un guler de pene albe (Turdus torquatus). 4 (Om; îc) ~-gulerată Privighetoare (Luscinia). 5 (Om; îc) ~-de-munte-cenușie Sturz (Turdus). 6 (Îc) ~ de-piatră Pasăre cu pene roșcate pe piept și pe pântece și cafenii pe aripi (Monticola saxatilis). 7 (îc) ~-de-pârâu-comună Pasăre cu pene ruginii pe piept care iernează de-a lungul pâraielor de munte, hrănindu-se cu insecte acvatice și cu peștișori (Cinclus cinclus aquaticus). 8 (îc) ~-de-pârâu-nordică Pasăre cu coada scurtă, retezată drept, cu pene albe pe piept și cafenii pe restul corpului Si: pescăruș-de-munte, pescărel-negru, rătășcuță (Cinclus cinclus). 9 (Îc) ~-de-pârâu-sudică Pasăre cu pene cenușii pe spate și roșii-ruginiu pe piept (Cinclus cinclus meridionalis). 10 (Orn; îc) ~galbenă Grangur (Oriolus oriolus). 11 (Iht; îvr) Lin (Tinca tinca).

MIERLĂ, mierle, s. f. Pasăre cântătoare de pădure, cu cioc galben și cu pene negre (Turdus merula). ◊ Mierlă sură (sau gulerată) = pasăre migratoare cu pene de culoare brună, cu un guler de pene albe în jurul gâtului (Turdus torquatus). Mierlă de pârâu = pescărel. – Lat. mer(u)la.

MIERLĂ, mierle, s. f. Pasăre cîntătoare de pădure, cu cioc lunguieț, galben, și cu pene negre sau brun-închise; se hrănește cu fructe și cu insecte (Turdus merula). Soarele se lăsa spre munți; mierle, ici-colo, ca flaute nevăzute, cîntau în tăcere. SADOVEANU, O. I 103. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiș; Zboară mierlele-n tufiș. COȘBUC, P. 147. Sub crengile umbroase mierla sare șuierînd. ALECSANDRI, P. A. 122. – Pronunțat: mier-. – Variante: miarlă (MARIAN, O. I 282), mirlă (RETEGANUL, P. I 17) s. f.

MIERLĂ ~e f. Pasăre migratoare cântătoare, de talie mică, cu cioc galben și cu penaj negru la mascul, iar la femelă cu cioc și penaj brun. /<lat. merula

mierlă f. pasăre neagră cu ciocul galben, al carii cântec e frumos, sonor și plăcut (Turdus merula). [Lat. MEROTA].

mĭérlă, -óĭ, -úță, V. meri-.

miarlă sf vz mierlă

mirlă sf vz mierlă

zmierlă sf vz mierlă

MIARLĂ s. f. v. mierlă.

MIRLĂ s. f. v. mierlă.

Câmpul-Mierlei n. V. Cosova.

Cosova f. 1. vilaiet turcesc spre S. de Bulgaria și Serbia; 750.000 loc. (ocupat de Sârbi în 1912), cu cap. Usküb; 2. sau Câmpul-Mierlei, în Serbia, unde o armată creștină de 200.000 oameni (compusă din Sârbi, Bulgari, Albanezi și Români) fu sdrobită de Baiazit I (1389).

Mierla f. V. Câmpul-Mierlei.

mérlă (est) și mĭérlă (vest) f., pl. e (lat. mérŭla, it. pv. cat. merla, fr. merle, sp. mirla, pg. melro). O pasăre șuĭerătoare înrudită cu sturzu, neagră și cu cĭocu galben. – În Bucov. și Trans. nord mirlă (J. B. 121). În Mac. ñirlă.

mírlă, V. merlă.

mierlă s. f., g.-d. art. mierlei; pl. mierle

mierlă s. f., g.-d. art. mierlei; pl. mierle

mierlă s. f., g.-d. art. mierlei; pl. mierle

mierlă

mierlă, -le.

mierlă (mierle), s. f. – Pasăre cîntătoare (Turdus merula). – Mr. ńerlă, ńirlă, megl. (m)ńierla, istr. merlę. Lat. mĕrŭla (Pușcariu 1073; Candrea-Dens., 1104; Iordan, Dift., 95; REW 5534; Bărbulescu, Arhiva, XXX, 62 și XXXIX, 61), cf. it., prov., cat. merla, fr. merle, sp. mirla, port. miero. Fonetismul normal ar cere un rezultat *miarlă, cf. herba › iarbă; reducerea ia › ie, s-a explicat diferit, prin influența formelor cu diftong aton, ca mierloi (Candrea-Dens., 1104), din pl. mierle (Pascu, Beiträge, 18) sau de la un alb. mierlë (Pascu, Arch. Rom., IX, 320). – Der. mierloi, s. m. (bărbătușul mierlei); mierlesc, adj. (Olt., varietate de struguri).

CÎMPIA MIERLEI v. Kossovopolje.

KOSOVOPOLJE [kosovopólie] (Câmpia Mierlei), câmpie în S Iugoslaviei (Serbia). Aici au avut loc două importante bătălii: în iun. 1389, armatele sârbo-bosniace, ajutate, probabil, de un corp de oaste românesc, au fost înfrânte de turci, Serbia devenind vasală Imp. Otoman; în oct. 1448, armata lui Iancu de Hunedoara, susținută de oșteni din Țara Românească și Moldova, a fost înfrântă de otomanii conduși de sultanul Murad II.

Merle blanc (fr. „Mierlă albă”) – vorbă populară franceză prin care se desemnează un om sau un lucru rar. În același scop, germanii folosesc comparația: Weisser Rabe (corb alb), împrumutată de la latini (Vezi: Corvus albus). FOL.

MIÉRLĂ s. f. 1. (Și în sintagma mierlă neagră) Pasăre cîntătoare de pădure, cu ciocul galben și cu penele negre sau negre-cafenii (Turdus merula). Cf. ST. LEX. 169^v2/18. Ostropielul de grăunțe de ghenuperi, care să mănîncă cu găinuși de pădure, cu sturzi, mierle și alte păsăruici (a. 1749). GCR II, 44/30. Organismul mierlei, graurului este cum să poată imita mai multe sonuri. HELIADE, O. II, 371. Într-o băltiță. . . merlele, cintițile și gangurii se scaldă. NEGRUZZI, S. I, 96. Sub crengile umbroase mierla sare șuierînd. ALECSANDRI, POEZII, 47. Cucul cîntă, mierle, presuri – Cine știe să le-asculte? EMINESCU, O. I, 121. Era pădurea singură. . . doar într-o tufă fluiera de departe o mierlă, CARAGIALE, O. VI, 280. Șuieră mierle-n tufiș și cîntă din grîu pitpalacul. COȘBUC, P. II, 62. Dintr-un tufiș în grădină fluiera o mierlă. AGÎRBICEANU, A. 263. Sus între crengi, o mierlă. . . își fluieră neastîmpărul. C. PETRESCU, S. 141. Soarele se lăsa spre munți; mierle, ici-colo, ca flaute nevăzute, cîntau în tăcere. SADOVEANU, O. I, 258. Cînd graurul, cînd mierla, cînd cucul, cînd prigorul Și zvonul ciocîrliei își luau din fluier zborul. ARGHEZI, S. P. 93. Unde-aud cucul cîntînd Și mierlele șuierînd, Nu mă știu om pe pămînt. ALECSANDRI, P. P. 274, cf. 298. Pe-o clenguță din dumbravă zace mierla râu beteagă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 10. De-aici pînă la Brașeu, Nime nu-i străin ca eu, Numai mirla din pădure. id. ib. 206. Puișor de mierlă neagră Cîntă-n codru să s-aleagă, Să s-aleagă la voinici Care-o mai varat pe-aici. ȘEZ. I, 173. Bat-o legea merlă neagră, Mergi în codru de te bagă. ib. III, 159. Scoase fluierul și-ncepu a trage un cîntec, de mierlele stau pe cloambele fagului ca mute și-l ascultau, RETEGANUL, P. I, 17. Tu, puiuț de mierlă neagră, Ce-ai mîncat frunza din creangă. BÎRLEA, C. P. 168. Pe o vale cotită Vine mierla-nsovonită (Ceața). GOROVEI, C. 70, cf. PĂSCULESCU, L. P. 77. P-o vîlcea cotită, Vine mierla-mbrobodită (Melcul). PĂSCULESCU, L. P. 89. ◊ F i g. Degetul său cel mic. . . pipăia mierlele pe clape. ARGHEZI, VERS. 34. * Mierla lui Madarasz (sau mierlă orientală, balcanică) = pasăre cu pene negre pe corp și albe pe gît (Turdus merula aterrimus). Cf. DOMBROWSKI, P. 368. Mierlă sură (sau gulerată alpină, brădie, de brădet, de munte, de pădure, grivă) = pasăre migratoare cu penele de culoare cenușie, cu un guler de pene albe în jurul gîtului (Turdus torquatus). Cf. MARIAN, O. I, 293, PĂCALĂ, M. R. 30, DOMBROWSKI, P. 361, BĂCESCU, PĂS. 112. Mierlă gulerată = a) mierlă sură;privighetoare (Luscinia). ALR I 1031/18. Mierlă de munte cenușie = sturz ( Turdus). Cf. BARCIANU. ◊ C o m p u s e: mierlă-de-piatră = pasăre cu pene roșcate pe piept și pe pîntece și cafenii pe aripi (Monticola saxatilis). Cf. SIMIONESCU, F. R. 155, DOMBROWSKI, P. 369, BĂCESCU, PĂS. 112. Mierlă-de-pîrîu-comună = pasăre cu pene ruginii pe piept care iernează de-a lungul pîraielor de munte, hrănindu-se cu insecte acvatice și cu peștișori ( Cinclus cinclus aquaticus). Cf. DOMBROWSKI, P. 419. Mierlă-de-pîrîu-nordică = pasăre cu coada scurtă, retezată drept, cu pene albe pe piept și cafenii pe restul corpului; rătășcuță, pescăruș-de-munte, pescărel-negru (Cinclus cinclus). id. ib. 417. Mierlă-de-pîrîu-sudică = pasăre cu pene cenușii pe spate și roșii-ruginii pe piept (Cinclus cinclus meridionalii). id. ib. 421. Mierlă-galbenă = grangur (Oriolus oriolus). Cf. BARCIANU, V., LM, BĂCESCU, PĂS. 112. 2. (Iht.; învechit, rar) Lin (Tinca tinca).Cf. POLIZU, BARCIANU, V., ALEXI, W. - Pl.: mierle. – Și: (învechit și regional) miárlă (POLIZU, MARIAN, O. I, 282, BĂCESCU, PĂS. 112, ALR I 1029/740, 744,885), (regional) mírlă, zmiérlă (BĂCESCU, PĂS.112,178, ALR I1 029/295) s. f. – Lat. merula.

MIÁRLĂ s. f. v. mierlă.