MĂRE interj. (Pop.) 1. Cuvânt care exprimă: mirare; curiozitate; nedumerire; surprindere, uimire; admirație etc. 2. Termen de adresare; mă, bre. ♦ Cuvânt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. [Var.: mări interj.] – Cf. alb. more, ngr. moré „prost, nebun”.

măre¹ i [At: M. COSTIN, ap. GCR I, 199/23 / V: ~ri (reg) ~o, ~le / E: cf ngr μωρέ (Vc lui μωρός) „prost, nebun”, bg море] (Pop) 1 (Urmat de un vocativ) Termen de adresare Vz bre, fă, măi. 2 Cuvânt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. 3 Cuvânt care exprimă mirarea, nedumerirea, surprinderea. 4 Cuvânt care exprimă mâhnire. 5 Cuvânt care exprimă admirație.

MĂRE interj. (Pop.) 1. Cuvânt care exprimă: mirare; curiozitate; nedumerire; surprindere, uimire; admirație etc. 2. Termen de adresare: Măi, bre. ♦ Cuvânt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. [Var.: mări interj.] – Cf. alb. more, ngr. moré „prost, nebun”.

MĂRE interj. (Mai ales în literatura populară; și în forma mări) Cuvînt care exprimă mirare, surprindere, uimire, admirație. Și mîndre palaturi mai avea zîna, măre. ISPIRESCU, E. 77. Iată, mări, că deodată O poiană se arată. ALECSANDRI, P. II 90. ◊ (În legătură cu un vocativ) Da ce vrei, mări Cătălin? Ia dut’ de-ți vezi de treabă. EMINESCU, O. I 174. Greu la deal, măre copile. PANN, P. V. II 57. – Variantă: mări interj.

MĂRE interj. 1) (se folosește pentru a exprima mirare, nedumerire, curiozitate). 2) (folosit și ca termen de adresare) Măi. [Var. mări] /cf. alb. more, ngr. moré

măre! (mări!) int. Mold. de chemare sau de provocare: măre, ia ascultă! [Cf. sinonimul albanez MORÈ].

măre și (azĭ în est) mări, interj. de mirare, ca și măĭ și bre saŭ ca vezĭ, uĭte-te (Pop.): Măre, oare cine a fost? Da ce-ĭ asta, măre? Ĭa’uzĭ, măre! (ngr. moré, bre și vre, voc. d. morós [vgr. morós], nebun adică „măĭ nebune, nu fi nebun, ce nebunie e asta?”, de unde și alb. moré, mre, turc. bg. sîrb. rut. [d. rom.] bre, bg. sîrb. móre. V. mă 2).

mărele i vz măre¹

măreo i vz măre¹

mări² i vz măre¹

MĂRI¹ interj. v. măre.

mări! int. Mold. V. măre: că venia, mări, venia POP.

mări, V. măre.

măre/mări² (pop.) interj.

măre/mări¹ (pop.) interj.

măre/mări interj.

mări² v. măre

mări¹ v. măre

mări v. măre

măre interj. – Ei, pst, stai! – Var. (Mold.) mări. Mr. more, megl. mara, istr. murié. Ngr. μῶρε (Scriban), cf. alb. morë, bg., sb. more, ven. moré. Puțin probabilă der. din lat. mās „mascul” (Philippide, II, 722); și mai puțin încă din lat. amōrem (Șeineanu, Istoria filologiei, 345).

măre, (mări), interj. – v. more.

MĂRE¹ interj. (Popular) 1. (Adesea urmat de un vocativ) Termen de adresare. V. m ă i, b r e, f ă. Iară cătră dînsul: eu, măre, încă pe boierie nu am apucat să-ți dzic. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/23. Mări, taci acu, soro. DRĂGHICI, R. 248/6. Greu la deal, măre copile. PANN, R. V. II, 57/1. Stareți măre, strigară pandurii olteni, văzînd pe Păturică și pe sluga lui. FILIMON, O. I, 272. Pă mine să mă-ntrebi, măre, că-s rumân umblat. JIPESCU, O. 110. Da ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ți vezi de treabă! EMINESCU, O. I, 174, cf. 149. Lasă, mări mangositule, că-mi vei veni acasă. MARIAN, O, I. 346. Ei, măre Licsandre, dacă zici că este lîngă tîrgul cel nou al Alexandriei, apăi chiar că e in drumul nostru. CAMIL PETRESCU, O. II, 145. Măriuță, măre dragă, Cheamă-ți cîinii și ți-i leagă. BiBiCESCU, P. P. 42. Ș-așa măre vere, frate, Numai Dan n-are dreptate. ZANNE, P. V, 283. Mă duc, mărele, mă duc. . . unde nu e nici moarte, nici îmbătrînețe. RĂDULESCU-CODIN, Î. 317. Valeo măre, valeo mă! – Ce țî măreo, ce țî? PĂCALĂ, M. R. 190. ♦ Cuvînt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. Iată mări, că deodată O poiană se arată. ALECSANDRI, P. II, 90, cf. I, 106. Cînd, iată, măre, că Știuca și venise. ISPIRESCU, L. . 45. O zbughi peste gard și-ndată, măre, se opri într-un pripor. MIRONESCU, S. A. 46, cf. CONTEMP. 1 949, nr. 164, 6/2. Mări, cic-au mai fost și-n trecut, altcîndva, . . . Felurite-așezâri și orînde. DEȘLIU, G. 52. Iată-n lungul drumului, La puțul porumbului, Că venea, mări, venea, Pe balaur de-ntîlnea. ALECSANDRI, P. P. 11. Iată, mări, că sosea Radu din Calonfirești, Cum îl vezi, încremenești. POP., ap. GCR II, 301, cf. 324. Că mi-a tot umblat Lume-n lung și-n lat. . . Măre, nouă ai, Tot pe nouă cai. TEODORESCU, P. P. 410. Mări, albă m-aș purta, Albă ca și lebăda. ȘEZ. III, 60, cf. 213, IV, 131. Dar cum se culca, El, mări, visa Visul aievea. PAMFILE, C. Ț. 21. Colea-n dalba veselie, Novac, măre, se scula, Afară că-mi și ieșea. ANT. LIT. POP. I, 342. 2. Exclamație care exprimă diferite sentimente: a) mirare, nedumerire, surprindere. Măre, ce spui? Habar n-am avut! KOTZEBUE, U. 16^v/18. Pentru ce ești așa de zborșit?. . . Pentru mine? Mări, ce spui. NEGRUZZI, S. III, 12. Măre, Doamne! își zic ei, pesemne că numai la noi în țeară le priește. ODOBESCU, S. III, 565 ; mîhnire, părere de rău. Măre, ce supărare! KOTZEBUE, U. 17^v/19. Măre, cum trece vremea! STĂNCESCU, B. 32 ; c) admirație. Hop o dată, măre! ce mai ginerică! PANN, P. V. I, 86/28. – Și: mări, (regional) măreo, mărele interj. – Cf. ngr. μωρέ (voc. lui μωρός) „prost, nebun”, bg. море.

MĂRELE interj, v. măre¹.

MĂREO interj, v. măre¹.