locuțiune sf [At: I. GOLESCU, C. / P: ~ți-u~ / V: (înv) locuție / Pl: ~ni / E: fr locution, lat locutio, -onis] 1 (Înv) Cuvânt. 2 (Înv) Mod de a vorbi. 3 (Înv) Frază. 4 (Înv) Expresie. 5 (Lin) Grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.

LOCUȚIÚNE, locuțiuni, s. f. 1. (Gram.; de obicei urmat de determinări care indică valoarea morfologică) Grup de cuvinte care la un loc au valoarea unei singure părți de vorbire. Locuțiune adjectivală. Locuțiune adverbială. ▭ Există cazuri cînd nu se pot forma derivate și limba e silită să recurgă la locuțiuni. GRAUR, F. L. 146. 2. (Învechit) Expresie. Citațiuni... din cele mai recomandabile și mai caracteristice locuțiuni populare și proverbe. ODOBESCU, S. II 398. – Pronunțat: -ți-u-. – Variantă: locúție (RUSSO, S. 93) s. f.

LOCUȚIÚNE s.f. Grup de cuvinte care, pierzându-și semnificația lor proprie, au împreună valoarea unui singur cuvânt și o funcție gramaticală unică. [Pron. -ți-u-, var. locuție s.f. / cf. fr. locution, lat. locutio].

LOCUȚIÚNE s. f. grup de cuvinte cu sens unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. (< fr. locution, lat. locutio)

LOCUȚIÚNE ~i f. Îmbinare de cuvinte cu sens unitar și funcție gramaticală unică. [G.-D. locuțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. locution, lat. locutio, ~onis

locuți(un)e f. mod de a vorbi.

*locuțiúne f. (lat. locutio, -ónis, d. loqui, locutum, a vorbi). Modu de a vorbi, expresiune. Locuțiune adverbială, reuniune de cuvinte egale cu un adverb, ca: cu artă îld. artistic.

locuție^[1] sf vz locuțiune corectat(ă)

LOCÚȚIE s.f. v. locuțiune.

locuțiune (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. locuțiunii; pl. locuțiuni

locuțiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. locuțiunii; pl. locuțiuni

locuțiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. locuțiúnii; pl. locuțiúni

locuțiune (i-u)

locuțiune, -ni.

LOCUȚIÚNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantiválă: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectiválă: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominálă: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbálă: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbiálă: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecționálă: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepoziționálă: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncționálă: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arháică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectálă: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).