LĂIEȚ, -IAȚĂ, lăieți, -e, s. m. și f., adj. (Țigan nomad) care face parte dintr-o laie; p. ext. (om) cu înfățișare neîngrijită, cu părul lung și nepieptănat. – Laie + suf. -eț.

lăieț, ~iață [At: (a. 1753) IORGA, S. D. V, 326 / V: (reg) ~iete / P: lă-ieț / Pl: ~i, ~e / E: laie + -eț] 1-2 smf, a Lăieș (1-2). 3-4 smf, a (Pex) (Persoană) care are un aspect neîngrijit, o ținută dezordonată sau murdară. 5 sn (Reg; lsg; csc) Fire de cânepă nedezvoltată, rămase după recoltat Si: (pop) poghircă.

LĂIEȚ, -IAȚĂ, lăieți, -e, s. m. și f., adj. (Țigan sau țigancă) care face parte dintr-o laie; p. ext. (om) cu înfățișare neîngrijită, cu părul lung și nepieptănat. – Laie + suf. -eț.

LĂIEȚ, -IAȚĂ, lăieți, -e, s. m. și f. Țigan (sau țigancă) care face parte dintr-o laie; p. ext. om cu înfățișare neîngrijită, cu părul lung și nepieptănat. Care e rostul să bați glodul în urma lăieților? CAMILAR, N. II 254. Lăiețele noastre de paparude. ODOBESCU, S. III 228. – Pronunțat: lă-ieț.

LĂIEȚ ~i m. înv. 1) Bărbat care face parte dintr-o laie de țigani nomazi. 2) fig. Persoană cu o înfățișare neîngrijită. /laie + suf. ~eț

lăĭáș și lăĭéț (vest) și lăĭéș (est) s. (d. laĭe). Cp. cu băĭăș, megiaș, plăĭaș). Țigan de laĭe (nomad). V. Țigan.

lăieț adj. m., s. m., pl. lăieți; adj. f., s. f. lăiață, pl. lăiețe

lăieț adj. m., s. m., pl. lăieți; adj. f., s. f. lăiață, pl. lăiețe

lăieț s. m., adj. m., pl. lăieți; f. sg. lăiață, g.-d. art. lăieței, pl. lăiețe

lăieț, lăiață.