ipoteză sf [At: P. MAIOR, IST. 12 / V: (înv) h~, ~esis, ~es / Pl: ~ze / E: fr hypothèse, ngr ὑπόθεσις] 1 Presupunere enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite legături între fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce. 2 Presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiției. 3 (Mat) Ansamblul proprietăților date la începutul unei demonstrații și cu ajutorul cărora se obțin noi propoziții. 4 (Mat) Componentă cu caracter prezumtiv a unei teoreme.

IPOTEZĂ, ipoteze, s. f. Presupunere făcută pentru a explica anumite fenomene; supoziție bazată pe probabilități. Cercetătorii moderni nu s-au mulțumit însă numai cu ipoteze trase din considerațiuni teoretice. MARINESCU, P. A. 41. Am făcut, întrebîndu-mă mereu, fel de fel de ipoteze. CAMIL PETRESCU, U. N. 166. Lung prilej de vorbe și de ipoteze. TOPÎRCEANU, M. 50. ♦ (Mat.) Element dat, pe baza căruia se dezvoltă o demonstrație.

IPOTEZĂ s.f. Presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între anumite fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le determină. ♦ (Mat.) Element dat pe baza căruia se dezvoltă o demonstrație. [Cf. fr. hypothèse, lat., gr. hypothesis < hypo – sub, thesis – poziție].

IPOTEZĂ s. f. 1. presupunere, supoziție enunțate pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la relația dintre anumite fenomene sau la legăturile dintre acestea și cauzele lăuntrice care le determină. 2. figură retorică constând în presupunerea unui lucru posibil sau nu, din care se trage o consecință. 3. (mat.) ansamblul elementelor date pe baza cărora se dezvoltă o demonstrație. (< fr. hypothèse)

IPOTEZĂ ~e f. 1) Părere bazată numai pe fapte aparente; presupunere; prezumție; supoziție. 2) mat. Element dat pe baza căruia poate fi demonstrată o teoremă. [G.-D. ipotezei] /<lat., gr. hypothesis, fr. hypothese

ipoteză f. presupunere din care se trage o consecvență.

*ipotéză f., pl. e (vgr. ῾ypóthesis, d. ῾ypotíthemi, pun dedesupt, presupun. V. ipotecă, anti-teză). Presupunere, supozițiune.

hipoteză sf vz ipoteză

ipotes sf vz ipoteză

ipotesis sfs vz ipoteză

ipoteză s. f., g.-d. art. ipotezei; pl. ipoteze

ipoteză s. f., g.-d. art. ipotezei; pl. ipoteze

ipoteză s. f., g.-d. art. ipotezei; pl. ipoteze

ipoteză

IPOTEZĂ s. 1. presupunere, prezumție, supoziție, (livr.) conjectură, (înv.) supunere. (Ce ~ a lansat?) 2. v. presupunere.

IPOTEZĂ s. 1. presupunere, prezumție, supoziție, (livr.) conjectură, (înv.) supunere. (Ce ~ a lansat?) 2. bănuială, presupunere, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.)

ipoteză (ipoteze), s. f. – Presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute. – Var. (înv.) ipotes, s. n. Mr. ipothise „afacere”. Gr. ὑπόθεσις (sec. XVIII, cf. Gáldi 202), și apoi din fr. hypothèse. – Der. ipotetic, adj. (presupus, prezumtiv), din gr. ὑποθετιϰός, folosit de Cantemir în 1705 (Gáldi 202). Aceste cuvinte se scriu uneori cu h, ca în fr.

ipoteză (gr. hypothesis „supoziție”, „presupunere”), figură de stil, specific oratorică, constând în presupunerea unui lucru posibil ori nu, din care se trage o consecință (I): „Dar în fine, curent ori nu curent, aceasta poate părea până la un punct o simplă discuție de cuvinte. Veți fi zis poate: nu este curent, dar este o tendință de reformă manifestată în partid, și fiindcă d. Rosetti este un autorizat și puternic inițiator de idei în partidul liberal din această țară, tendințele pot să se întindă și să ajungă până într-o direcție unde noi nu putem și nu voim să-l urmăm. De tendința lui să ținem seama, să o sprijinim la început, iar direcția finală să rămâie în mâna noastră, și noi oprim mișcarea când și unde voim. E probabil. și e natural ca aceasta să fi fost cugetarea d-voastră, adică a guvernului [...]. Foarte bine, dar tot rămâne întrebarea: pentru ce aceasta? Pentru ce? Aici d-voastră răspundeți: pentru că ideile d-lui Rosetti sunt prea înaintate, și agitatoare, și dacă s-ar lăsa în toată dezvoltarea lor, cum se teme onor. d. Lascăr, ar aduce primejdia în țară. Prin urmare să le tăiem partea acută și primejdioasă, și să le astupăm sub forma ce voim să le dăm noi. Dar dacă acesta este scopul dv. de la guvern și din majoritate, sunt în drept a întreba: vă ajunge scopul prin revizuirea ce o propuneți? Credeți d-voastră că puteți ucide aceste idei, că le puteți suprima prin o asemenea revizuire?” (T. Maiorescu) • Lausberg, §§ 73, 398, 814, 4, 1137, definește i. ca figură retorică, citându-l pe Quintilian (fără exemple).

IPOTEZĂ (< fr. hypothèse < gr. hypothesis ceea ce este pus dedesubt) Figură de stil, folosită îndeosebi în oratorie. Supoziție a unui lucru posibil sau nu. Ex. Apărarea, prin ipoteză, a lui Demostene împotriva lui Eschine: „Dacă într-o lumină profetică, atenienii ar putea să citească în cartea viitorimii și să prevadă întîmplările ce ne așteaptă; dacă și tu, Eschine, ai putea să le prevestești cu răsunătorul tău glas, Atena, chiar în asemenea împrejurări, ar fi trebuit să facă ceea ce a făcut, de a fi respectat slava sa, strămoșii săi și grozava judecată a urmașilor.”

HYPOTHESES NON FINGO (lat.) nu născocesc ipoteze – Newton, într-o scrisoare către R. Hooke, din 5. febr. 1676. Teoriile valabile se întemeiază numai pe cercetarea faptelor.

SIRE, JE N’AVAIS PAS BESOIN DE CETTE HYPOTHÈSE (fr.) sire, n-aveam nevoie de această ipoteză – Răspunsul lui Laplace la întrebarea lui Napoleon de ce n-a amintit de Dumnezeu în lucrarea sa „Mécanique céleste”.