13 definiții pentru imperativ (adj.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

imperativ, ~ă [At: TEODOREANU, M. II, 166 / Pl: ~i, ~e / E: fr impératif, lat imperativus] 1 a Care ordonă Si: poruncitor. 2 a (Înv; îs) Mandat ~ Obligație a deputatului ales de a vota așa cum i-au cerut alegătorii. 3-4 sn, a (Grm; șîs mod ~) (Mod verbal personal) prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 5 a (Grm; îs) Propoziție ~ă Propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 6 av În mod poruncitor. 7 sn Necesitate categorică și necondiționată Si: obligație. 8 sn (Flz; îs) ~ categoric Principiu enunțat de Kant, după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene.

IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.

IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.

IMPERATÍV2, -Ă, imperativi, -e, adj. Care ordonă, care poruncește; poruncitor. Ton imperativ. ◊ (Gram.) Modul imperativ (și substantivat, n.) = modul verbal prin care se exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc. (în vederea îndeplinirii sau împiedicării unei acțiuni).

IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (și s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziție imperativă (și s.f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație. ◊ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa în conștiința umană norme morale universal valabile și veșnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].[1]

  1. S.f.: imperativă (= propoziție imperativă) — LauraGellner

IMPERATÍV, -Ă I. adj. 1. care exprimă un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absolută. II. s. n. 1. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice. (< lat. imperativus, fr. impératif)

IMPERATÍV1 ~ă (~i, ~e) Care exprimă sau impune un ordin; poruncitor. ◊ Modul ~ mod personal al verbului, prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. /<fr. impératif, lat. imperativus

imperativ a. care ordonă absolut: ton imperativ. ║ m. Gram. mod verbal care exprimă o poruncă sau o rugăciune.

*imperatív, -ă adj. (lat. imperativus, d. imperare, a porunci). Care are caracteru ordinuluĭ, porunciĭ: ton imperativ. Mandat imperativ, obligațiunea care ar fi impusă de electorĭ reprezentantuluĭ pe care-l numesc și pin care-ĭ hotărăsc din ainte ce să voteze și cum să se poarte. S. n., pl. e. Gram. Modu care exprimă ordinu, îndemnu saŭ rugămintea, ca: du-te! Adv. În mod imperativ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

imperatív1 adj. m., pl. imperatívi; f. imperatívă, pl. imperatíve

imperatív adj. m., pl. imperatívi; f. sg. imperatívă, pl. imperatíve


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

IMPERATÍV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerință.

IMPERATIV adj., s. 1. adj. autoritar, poruncitor. (Cu ton ~.) 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. imperios, presant, stringent. (Nevoi ~.) 4. s. cerință, exigență, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~ele epocii noastre.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

IMPERATÍV, -Ă adj. (< lat. imperativus, cf. fr. impératif): în sintagmele enunțiativă imperativă, interogativă imperativă, mod imperativ și propoziție imperativă (v.).

Intrare: imperativ (adj.)
imperativ1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • imperativ
  • imperativul
  • imperativu‑
  • imperati
  • imperativa
plural
  • imperativi
  • imperativii
  • imperative
  • imperativele
genitiv-dativ singular
  • imperativ
  • imperativului
  • imperative
  • imperativei
plural
  • imperativi
  • imperativilor
  • imperative
  • imperativelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

imperativ (adj.)

  • 1. Care ordonă.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: poruncitor un exemplu
    exemple
    • Ton imperativ.
      surse: DLRLC
    • 1.1. (și) substantivat neutru Mod imperativ = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 1.2. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc.
      surse: DEX '09 DN
  • 2. Care se impune ca o necesitate absolută.
    surse: MDN '00

etimologie: