imitație sf [At: ODOBESCU, III 50/19 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr imitation, lat imitatio, -onis] 1 (Ccr) Obiect copiat după un model Si: copie, imitare (6). 2 Reluare a unei teme sau a unui motiv muzical pe diferite trepte de înălțime Si: imitare (7). 3-8 Imitare (1-5).

IMITAȚIE, imitații, s. f. Acțiunea de a imita; (concretizat) obiect făcut după modelul altuia, copie uneori prezentată drept original. V. contrafacere. Să vezi imitație de scrisoare! să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri. CARAGIALE, O. I 111. ♦ (Muz.) Reluare de către alte voci sau instrumente a unei teme cîntate de o voce sau de un instrument. - Variantă: imitațiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. I 479) s. f.

IMITAȚIE s.f. Faptul de a imita; imitare. ♦ Obiect făcut prin imitare. ♦ Preluarea unei teme cîntate de o voce sau de un instrument de către alte voci sau instrumente. [Gen. -iei, var. imitațiune s.f. / cf. fr. imitation, it. imitazione, lat. imitatio].

IMITAȚIE s. f. 1. imitare. ◊ obiect făcut după un model; copie. 2. canon (2). (< fr. imitation, lat. imitatio)

IMITAȚIE ~i f. 1) v. A IMITA. 2) Operă lipsită de originalitate, în care se imită tematica și maniera unui autor cu renume. Nuvelă de ~. Tablou de ~. 3) Produs care imită originalul, fiind inferior acestuia. ~ de piele naturală. 4) Reluare de către alt interpret a unui motiv muzical, cântat anterior. [G.-D. imitației; Sil. -ți-e] /<lat. imitatio, ~onis, fr. imitation^[1]

imitațiune sf vz imitație

IMITAȚIUNE s.f. v. imitație.

imitați(un)e f. 1. acțiunea de a imita și rezultatul acestei acțiuni; 2. genul unui scriitor sau artist imitat de altul; 3. contrafacere în comerț.

*imitațiúne f. (lat. imitatio). Acțiunea de a imita. Lucru imitat, falsificat: imitațiune de aur, de astrahan. – Și -áție (acțiunea și lucru imitat) și -áre (acțiunea).

imitație (desp. -ți-e) s. f., art. imitația (desp. -ți-a), g.-d. art. imitației; pl. imitații, art. imitațiile (desp. -ți-i-)

imitație (-ți-e) s. f., art. imitația (-ți-a), g.-d. art. imitației; pl. imitații, art. imitațiile (-ți-i-)

imitație s. f. (sil. -ți-e), art. imitația (sil. -ți-a), g.-d. art. imitației; pl. imitații, art. imitațiile (sil. -ți-i-)^[1]

imitație

IMITAȚIE s. 1. v. imitare. 2. (concr.) copie, (depr.) pastișă. (Opera lui e o simplă ~ a stilului unui maestru.) 3. (MUZ.) canon.^[1]

IMITAȚIE s. 1. copiere, imitare, (depr.) pastișare. (~ stilului unui maestru.) 2. (concr.) copie, (depr.) pastișă. (Opera lui e o simplă ~ a stilului unui maestru.) 3. (MUZ.) canon.

IMITAȚIE. Subst. Imitație, imitare; copiere, copiat, copie (peior.), pastișare (depr.), mimare, mimetism, mimesis (livr.), calc, calchiere; reproducere, facsimil, mulare, simulație, mimare, mimologie, maimuțăreală, maimuțărire, maimuțărie (rar); simulacru; plagiat, plagiere, centon (rar ), contrafacere, plastografie, plastografiere; pastișă, parodie, caricatură; caricaturizare, caricaturism (rar). Mimă; pantomimă; mimodramă. Imitator, mim, pantomim; maimuță (fam.), maimuțoi (fam.), papagal (fig.); simulant, falsificator, falsor (înv.); plastograf, copist, plagiator; parodiant (rar), parodist. Adj. Imitativ, mimetic, papagalicesc (fig.). Fals, falsificat, artificial, neautentic, contrafăcut, plagiat; simulat. Vb. A imita, a copia, a plagia, a pastișa (depr.), a mima, a mimetiza (rar), a lua drept model, a lua drept exemplu, a urma orbește pe cineva, a călca pe urmele cuiva, a se lua după cineva. A reproduce, a calchia. A falsifica, a plastografia, a contraface, a truca, a maimuți (rar), a maimuța (rar), a maimuțări; a parodia. V. asemănare, repetare.

imitație, repetarea exactă sau mai puțin exactă de către altă voce (2) (sau alte voci) a unei (sau unor) diviziuni sintactice a(le) obiectelor sonore (celule*, motive*, fraze*, perioade*, segmente, secțiuni etc.) schimbându-se de obicei și coordonatele verticale și orizontale (respectiv ale frecvențelor* ale timpului). Ca arhetip, i. poate fi imaginată în abstract. De aceea, în practica muzicală, a fost folosită în sisteme*, stiluri*, epoci și estetici diferite (primind bineînțeles aspecte individuale). O găsim astfel ca trăsătură fundamentală a polifoniei* vocale a școlii neerlandeze*, a Renașterii* și a celei vocal-instr. a barocului* (culminând în muzica lui J.S. Bach), apoi în clasicism și în romantism*, prinzând forme mai libere, pentru ca în muzicile sec. nostru să o întâlnim din nou sub o latură restrictivă și chiar constructivistă (serialismul* și neoclasicismul*), jucând deseori, în creația unor compozitori contemporani, rolul unui element de detaliu în realizarea țesăturilor dense, respectiva diferitelor texturi* (în acest caz neputând fi depistată ca atare, implicând perceperea fenomenului global). I. ține de sintaxa* muzicală, nu numai prin faptul că se referă la diviziunile sintactice, ci și datorită virtuților ei de a constitui un procedeu în alcătuirea unor subcategorii sintactice (cum este în cultura europ. contrapunctul* imitativ – ipostază a polifoniei*). Există mai multe criterii de clasificarea I.: a) în funcție de axa verticală, respectiv axa frecvențelor* (deschiderea intervalică), când i. este melodică (la primă*, secundă*, terță* etc.) sau armonică (se referă la simultaneitatea intervalelor c formează acorduri*, blocuri sonore sau conglomerate sonore); b) în funcție de axa orizontală a timpului (valorile de durată*), când i. este de valori egale, augmentată* sau diminuată*. Rezultă deci pe această axă i. ritmică (a se compara i. în concepția clasică – respectiv i. ritmică, bazată pe celule, figuri și grupări ritmice cu i. în concepția serială – i. unei serii* de durate (II), unde se pot depista formațiuni ritmice doar teoretic, deoarece practic ele își pierd efectul psihologic); c) după sensul (direcția) de desfășurare a vocilor, când i. este: directă, inversată*, recurentă* (retrogradă) sau recurent-inversată (retrogradă inversă). d) în funcție de cumularea celor două axe, ceea ce implică combinarea parametrilor* muzicali, rezultând i. de tipul melodico-ritmică, ritmico-armonică etc.; e) în funcție de momentul pornirii vocii care imită, unde se distinge: i. normală (când începutul vocii care imită coincide cu finalul diviziunii sintactice care va fi imitată), i. întârziată (când de la sfârșitul diviziunii sintactice există „o distanță” oarecare până în momentul pornirii vocii care imită – caz mai puțin întâlnit în practică, doar teoretic posibil) și i. în stretto* (vocea care imită nu așteaptă sfârșitul diviziunii sintactice care trebuie imitată, suprapunându-se, pe o porțiune bine calculată în muzica notată tradițional, sau printr-o întâmplare muzica „notată” aleatoriu – v. aleatorică, muzică – cu aceasta); f) în funcție de procesul imitativ, unde respectarea întocmai sau parțial a termenilor i. a dus la clasificarea oricărui tip de i. în i. severă (strictă) și i. liberă (se folosesc și termenii: identică și variată*). Cazul limită al i. îl reprezintă canolul (4), o i. continuă care vizează forma* muzicală și i. la aceeași voce (repetiția imitativă), sub forma ecoului (III) sau a răspunsului* interior, un aspect intermediar între i. și repetiție (depinde în mod esențial de caracterul execuției implicând puterea de sugestie a expresiei). Elementele metrice (1), dinamice* și timbrale* contribuie în general la sublinierea procesului imitativ.