hiolă sf [At: VLAHUȚĂ, D. 81 / V: ~oală / E: nct] 1 (Îlav) În ~ Târând după sine. 2 (Îe) A lua în ~ A împinge pe cineva fără voie.

HIOLĂ s. f. (Mold.; numai în loc. adv.) În hiolă = tîrînd după sine; împingînd. Cu ochii încruntați, se repezea să ia în hiolă cînd gardul, cînd fanarul din ogradă. HOGAȘ, H. 22. Maldărele de scînduri, ducînd pe cai în hiolă, îi repezi devale, printre călăreții noștri. VLAHUȚĂ, O. A. III 50. – Pronunțat: hi-o-.

HIOLĂ s.f. (Mold., Trans. S) În expr. A lua în hiolă = a tîrî luînd în picioare. A: Și-i lua Ector viteazul în hiula calului. IT 1689, 123^v. Și-i lua viteazul Ector în hiola calului. IT SEC. XVIII, 136^r-136^v; cf. IT 1778, 7^r. C: Și-i lua viteazul Ector în hiola calului. IT 1714, 19^r; cf. IT 1749, 171^r. Variante: hiulă (IT 1689, 123^v). Etimologie necunoscută.

híolă și híoră, V. fiulă.

fiolă² sf vz hiolă

hioală sf vz hiolă

fíulă și (est, pop.) hí- f., pl. e (lat. fibŭla, fibulă, ac mare, bold de prins o haĭnă, de pus în păr [din *figíbula, d. figere, a înfige], de unde s’a făcut *fibla, fiulă, ca subula, *sublă, sulă. V. fiulare). A lua în fiulă, a lua în spangă, a lua înfigînd (sulița, furca, coarnele, ghearele). Fiula vîntuluĭ, curentu (furia) vîntuluĭ (NPl. Ceaur, 123 și 142). Fiula măriĭ, adîncu măriĭ, unde se crede că curentu „te ĭa în fiulă” (Stam. 218). – În est și fíolă, híolă, híoră. La Vlah. Rom. Pit. grebeniĭ Parînguluĭ, apucînd undele Lotruluĭ, le duc în hiolă de vale. – Fals hiólă (Cdr.) și hioală (rev. I. Crg. 2, 80). V. țeapă.

hiolă (în ~) (înv.) (desp. hi-o-) loc. adv.

!hiolă (în ~) (înv.) (hi-o-) loc. adv.

hiolă s. f.

hiolă s. f. – În expresia: în hiolă, tîrîș. – Var. fiolă, fiulă. Origine necunoscută. După Bogrea, Dacor., I, 258, urmat de Scriban, din lat. fibŭla (ca. subula › sula), care nu se înțelege sub aspect semantic și nici fonetic (formele cu f nu apar în DAR și par incerte; accentul nu este clar). Pare formație expresivă, pe baza lui a se hăi, hîi „a se nărui, a se prăbuși”. În Mold.