12 definiții pentru hăitaș (gonaci)

hăitaș [At: NEGRUZZI, S. I, 106 / V: hai~, haițaș / Pl: ~i / E: mg hajtas] 1 sm Om care participă la vânătoare scoțând fiarele sălbatice din ascunzișuri în calea vânătorilor Si: botaș, hăitar, hăitău, hăituitor (3). 2 sn (Mol) Vânătoare la care participă mulți oameni. 3 sn (Reg) Cărăruie făcută în pădure de animalele sălbatice. 4 sn (Îrg) Sumă de bani care se plătește pentru vitele găsite în locuri oprite. 5 sn (Reg) Zăgaz pentru oprirea apelor. 6 sn (Reg) Parte înclinată a acoperișului unei case.

HĂITÁȘ2, hăitași, s. m. Om care, făcând gălăgie mare, stârnește vânatul din ascunzători și îl gonește spre vânători; gonaci. – Haită + suf. -aș.

HĂITÁȘ2, hăitași, s. m. Om care, făcând gălăgie mare, stârnește vânatul din ascunzători și îl gonește spre vânători; gonaci, gonaș, bătăiaș, hăitar, crainic (3). – Haită + suf. -aș.

HĂITÁȘ1, hăitași, s. m. Om care stîrnește vînatul din ascunzători și îl gonește spre vînători; gonaș, bătăiaș. A prăpădit două degete de la piciorul drept dintr-o degerătură, într-un an cînd a fost... purtat ca hăitaș în pădurea Vîrnăvenilor la o vînătoare boierească. GALAN, Z. R. 223. Glasul de corn tăcu, hăitașii trebuiau să pornească. SADOVEANU, O. I 63. – Pronunțat: hăi-.

hăitáș1 (gonaci) (reg.) s. m., pl. hăitáși

HĂITÁȘ s. bătăiaș, gonaci, gonaș, mânător, (reg.) ciocănaș, hăitar, (prin Mold.) botaș. (~ la o vânătoare.)

HĂITÁȘ ~i m. Persoană care gonește vânatul; gonaci. [Sil. hăi-taș] /haită + suf. ~aș

hăitaș m. Mold. hăitar: hăitașii mare foc aprind Al. [Ung. HAJTÁS].


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

hăitáș (gonaci) s. m., pl. hăitáși

HĂITAȘ s. bătăiaș, gonaci, gonaș, mînător, (reg.) ciocănaș, hăitar, (prin Mold.) botaș. (~ la o vînătoare.)

hăitáș, hăitași, (haitău, heitaș), s.m. – Gonaș; cel care alungă vânatul în calea vânătorilor. ♦ Hăitaș, top. în Rohia. ♦ (onom.) Hăitaș, Haitaș, nume de familie (22 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din haită (< magh. hajta „gonire, hăituire”) + suf. - (DEX); din magh. hajtas (MDA).

hăitáș, -i, (haitău), s.m. – 1. Gonaș. 2. Iaz care dirijează apa la o moară: „Și acolo, pe podul Miresii, era un hăitaș mare” (Bilțiu 1999: 139). Hăitaș, top. în Rohia-Lăpuș. – Din haită (< magh. hajta) + -aș.

Intrare: hăitaș (gonaci)
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • hăitaș
  • hăitașul
  • hăitașu‑
plural
  • hăitași
  • hăitașii
genitiv-dativ singular
  • hăitaș
  • hăitașului
plural
  • hăitași
  • hăitașilor
vocativ singular
  • hăitașule
  • hăitașe
plural
  • hăitașilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

hăitaș (gonaci)

  • 1. Om care, făcând gălăgie mare, stârnește vânatul din ascunzători și îl gonește spre vânători; crainic (3.).
    exemple
    • A prăpădit două degete de la piciorul drept dintr-o degerătură, într-un an cînd a fost... purtat ca hăitaș în pădurea Vîrnăvenilor la o vînătoare boierească. GALAN, Z. R. 223.
      surse: DLRLC
    • Glasul de corn tăcu, hăitașii trebuiau să pornească. SADOVEANU, O. I 63.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Haită + sufix -aș.
    surse: DEX '98 DEX '09