GREC, GREACĂ, greci, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Greciei sau este originară de acolo. 2. Adj. Grecesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba greacă. – Lat. graecus.

grec, ~eacă [At: CORESI, ap. GCR I 15/33 / Pl: ~eci, ~ece / E: ml graecus] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară de acolo 3 sm (Iuz) Negustor. 4 sm (Iuz) Băcan. 5-6 a Care aparține Greciei sau grecilor (1) Si: grecesc (1-2), (dep) grecoteiesc. 7-8 a Privitor la Grecia sau la greci (1) Si: grecesc (1-2). 9 sf Limba vorbită de greci (1) Si: (înv) grecie. 10 sfa (Pop) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 11 sfa (Pop) Melodie după care se execută greaca (10).

GREC, GREACĂ, greci, grece, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Greciei sau grecilor, privitor la Grecia sau la greci; grecesc. ◊ Lupte greco-romane V. luptă. ♦ (Substantivat, f.) Limba greacă. – Lat. Graecus.

GREC², GREACĂ, greci, grece, s. m. și f. (Rar la feminin) Persoană făcînd parte din populația de bază a Greciei. V. elen. Ian ascultă ce-mi scrie grecul în limba lui. ALECSANDRI, T. I 277. Cînd eram mai tînăr iubeam cu dulceață O gingașă greacă cu părul frumos. NEGRUZZI, S. II 30. Mergînd... pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV 6.

GREC, GREACĂ I. adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia. II. adj. care aparține Greciei sau populației ei. ♦ arta ~ = arta dezvoltată în Grecia continentală și insulară, pe coastele Asiei Mici, pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului. ◊ (s. f.) limbă indo-europeană vorbită în Grecia. (< fr. grec, grecque, lat. graecus)

GREC² greacă (greci, grece) m. și f. 1) la pl. Popor străvechi, ramură a triburilor indo-europene, care a jucat un rol important în crearea civilizației antice. 2) Persoană făcând parte din acest popor. 3) Persoană care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară din Grecia. /<lat. Graecus

grec a. 1. din Grecia; 2. ortodox: Biserica greacă. ║ m. 1. locuitor din Grecia; 2. negustor (în trecut cei mai mulți erau Greci).

Grec, Greácă s. (lat. Gráecus, vgr. Graîkos, un fiŭ al luĭ Tésal, regele Ftiiĭ, de la care s’a zis și Grec îld. Elen). Elen, om din Grecia saŭ de limbă grecească. Adj. Neol. Grecesc, elenic, al Grecilor: limba greacă.

Greci m. pl. 1. numele vechilor Eleni; 2. populațiune din sudul Europei, numiți și Romei. V. Grecia.

Grecii m. pl. 1. podgorie în jud. Tutova cu vinuri bune; 2. localitate în Tulcea cu o carieră de granit.

grec adj. m., s. m., pl. greci; adj. f. greacă [g.-d. sg., pl. grecești] (limbii grecești)

!grec adj. m., s. m., pl. greci; adj. f. greacă

grec s. m., adj. m., pl. greci; adj. f. sg. greacă, pl. grece

GREC s., adj. 1. s. (înv. și reg.) capră, (înv.) parpalec. 2. adj. grecesc.

GREC s., adj. 1. s. (înv. și reg.) capră, (înv.) parpalec. 2. adj. grecesc.

grec (greci), s. m. – Persoană care face parte din populația Greciei. – Mr. grec. Lat. Graecus (Pușcariu 733; REW 3832), cf. it. greco, fr. grec, sp. griego. Apare din sec. XVI. – Der. grecesc, adj. (grec); greacă, s. f. (rar, grecoaică); grecoaică, s. f. (femeie din Grecia); grecotei, s. m. (grec, termen depreciativ); grecoman, s. m. (grec, termen depreciativ); grecie, s. f. (înv., limba greacă); grecește, adv. (în greacă; asemeni grecilor); grecism, s. n.; greciza, vb., din fr. greco-, în comp. ca greco-oriental, greco-romîn (grec; ortodox).

GREC, GREÁCĂ (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire generală dată unor triburi indo-europene care s-au stabilit în milen. 2 î. Hr. în S Pen. Balcanice, în insulele din M. Egee și pe coasta apuseană a Asiei Mici. Au creat în sec. 8-2 î. Hr. una dintre cele mai strălucite civilizații ale Antichității. ♦ Persoană aparținând acestor triburi. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Greciei. De religiei ortodoxă. Mai trăiesc în Cipru, Turcia, Germania, Albania, Australia, S.U.A. ș.a. ♦ Persoană aparținând acestui popor sau care este originară din Grecia. 3. Adj. Care aparține Greciei sau populației ei, privitor la Grecia sau la populația ei. V. elen. ◊ Arta g. = artă dezvoltată în Grecia continentală și insulară și pe coastele Asiei Mici (v. Grecia antică). S-a format pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului, dar adaptate spiritului grec înclinat spre măsură, ordine și echilibru. În perioada arhaică (sec. 7-6 î. Hr.) se dezvoltă orașele în jurul unor acropole, se construiesc temple din piatră și marmură, se definitivează cele două ordine principale ale arhitecturii grecești: doric (templul Herei din Olimpia, templul Demetrei din Paestum) și ionic (templul Atenei din Efes și cel al Herei din Samos). Tot acum se afirmă sculptura: basorelieful pe metope și frontoane și sculptura în rond-bosse cu două teme principale, nudul atletic bărbătesc (kouros) și statuia feminină (kore). Specifică epocii arhaice este ceramica roșie cu figuri mitologice colorate în negru. Pentru arhitectura clasică din sec. 5 î. Hr., „Secolul de aur”, caracteristic este ansamblul de pe Acropola Atenei. Sculptura impresionează pri perfecțiunea proporțiilor, ritmul mișcărilor, seninătatea și măreția figurilor. Policlet, Fidias, Miron sunt pricipalii reprezentanți ai acestei perioade. A doua epocă clasică, sec. 4 î. Hr., aduce în arhitectură, alături de temple, la care se afirmă ordinul corintic, și de case particulare luxoase, teatrele monumentale (Epidaur, Atena) și construcțiile memoriale (Mausoleul din Halicarnas). În sculptură, remarcabilă este apariția canoanelor portretistice; sculptorii Scopas, Lisip, Praxitele urmează drumuri diferite, preferând patetismul, mișcarea sau lirismul. În sec. 5-4 î. Hr. tipul predominant de ceramică este cel negru cu figuri roșii, important și pentru că sugerează gradul înalt de dezvoltare a picturii grecești, cunoscută doar din descrieri contemporane. În sec. 3 î. Hr. a.g. cunoaște o nouă fază, elenismul. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană în evoluția căreia se disting trei perioade: greaca veche (v. elenă), greaca medie (sau bizantina) în sec. 7-15 și greaca modernă (v. neogreaca) începând cu sec. 16.

QUIDQUID DELIRANT REGES, PLECTUNTUR ACHIVI (lat.) orice le trăznește prin minte regilor se abate pe capul grecilor – Horațiu, „Epistulae”, I, 2, 14. Oamenii simpli au de suferit de pe urma nechibzuinței monarhilor.

Quidquid delirant reges, plectuntur Achivi (lat. „Ori de cîte ori regii fac nerozii, grecii trag ponoasele”) [Horațiu, Epistole, (I, 2, 14) – Epistola în care poetul arată tînărului Lollius, încă lipsit de experiența vieții, cîte învățăminte morale conține Iliada, pe care acesta o studiase temeinic în școală. Înțelesul este: regii fac greșeli și poporul plătește. La Fontaine, în fabula Cei doi tauri și broasca a prelucrat versul horațian și i-a extins tîlcul: „…On voit que de tout temps, Les petits ont pâti des sottises des grands”. (Se vede că din toate timpurile/ Cei mici au pătimit din pricina neghiobiilor celor mari). LIT.

Timeo Danaos et dona ferentes (lat. „Mă tem de greci, chiar cînd aduc daruri”) – Vergiliu, Eneida (II, 49). Sînt vorbele preotului Laocoon, care încearcă astfel să-i convingă pe troieni să nu aducă în cetate calul de lemn (vezi: Calul troian) lăsat de greci ca o pretinsă ofrandă religioasă. Expresia și-a extins sensul: prin Danaos înțelegîndu-se orice dușmani în care nu trebuie să te încrezi. Versul lui Vergiliu începe cu: Quidquid id est, timeo Danaos etc. („Oricum ar fi, mă tem de greci etc.”), dar nu se citează decît ultima parte. E echivalentul cult al dictonului popular: Graeca fides, nulla fides (Credință greacă, nici o credință) – cuvîntul grec, tot cu înțelesul de vrăjmaș. Aceeași părere o aveau latinii și despre cartaginezi, expresia Punica fides (Credință punică) fiind sinonimă cu rea-credința, cu pertidia. Se pare că Vergiliu s-a inspirat din Sofocle, și anume din tragedia Aiax, versul 665: „Darul dușmanului nu-i dar, nu ne folosește niciodată”. Balzac utilizează expresia în romanul César Birotteau: ...„se temea instinctiv, căci toate mamele cunosc, fără să știe latinește, dictonul Timeo Danaos et dona ferenies”. (Opere, vol. V, ESPLA, 1959, pag. 507). LIT.

Ultimii romani și Ultimul dintre greci – Pe generalul Philopoemer, care a murit la Messena (anul 183) în luptele contra Romei, Plutarh l-a numit „ultimul dintre greci”, adică ultimul erou pentru libertatea Greciei. La rîndul lor, Brutus și Cassius, conducătorii republicanilor, care s-au sinucis după înfrîngerea în bătăliile cu partizanii lui Cezar, au fost denumiți „ultimii romani” (anul 42 î.e.n.). Aceste două expresii servesc, atît la modul serios, cît și în ironie, spre a desemna pe cei din urmă luptători pentru o cauză sau pe ultimii păstrători ai unei tradiții. IST.