greață sf [At: COD. VOR. 94/10 / Pl: ~ețuri, (înv) ~ețe / E: greu + ~eață cf îngrețoșa] 1 Senzație neplăcută, adesea însoțită de vărsături, reprezentând reacția unor receptori nervoși din cavitatea abdominală la diverși agenți. 2 (Înv) Greutate. 3 (Înv; îlav) A ~ Anevoie. 4 (Irn; îe) A(-i) fi cuiva ~ Exprimă situația cuiva care face un lucru cu neplăcere sau neatent. 5 (Irn; îae) Exprimă situația cuiva care evită să facă un anumit lucru. 6 (Fig) Sentiment de silă față de cineva sau de ceva.

GREAȚĂ, grețuri, s. f. 1. Senzație de vărsătură care însoțește, în genere, tulburări ale organelor digestive. Doamna Vorvoreanu se cutremură și se făcu verde de greață și de frică. DUMITRIU, N. 50. Nu știu ce mi-a trecut pe la nas, că-mi venea greață. STANCU, D. 177. 2. Fig. Scîrbă, dezgust, silă. Lăsă să cadă cu greață vorbe de întrebare. SADOVEANU, Z. C. 232. Lenau... a fost stăpînit de aceea ce numesc energic germanii: greața de a trăi. IONESCU-RION, C. 86. Apolon nici că-l băga în seamă; dară viindu-i cu greață de atîta cutezare, vru în cele din urmă să-i taie de unghișoară și să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109.

GREAȚĂ grețuri f. 1) Senzație neplăcută (însoțită de vomă), provocată, în special, de tulburări digestive. 2) fig. Sentiment sau senzație de neplăcere față de ceva sau de cineva; scârbă; dezgust; aversiune; silă; antipatie. [G.-D. greței] /greu + suf. ~eață

greață f. 1. poftă de a vărsa: îmi vine greață; 2. fig. mare desgust: mi-e greață de el. [Vechiu-rom. si macedo-rom. greață, greutate, anevoință («grăesc cu greață și am limba grea», Palia), s’a restrâns în limba modernă la o greutate a stomacului, la aplecate = lat. vulg. GREVITIA (v. greu)].

greáță f., pl. grețĭ (d. greŭ și suf. -eață, ca’n dulceață). Pornire de a vărsa alimentele din stomah: mĭ-e greață, îmĭ vine greață de grăsimea pe care am mîncat-o. Fig. Scîrbă, aversiune, dezgust: mĭ-e greață de mincĭună. Vechĭ. (Ps. Ș. 53, 12). Turburare, răscoală (vsl. mentežŭ).

greață s. f., g.-d. grețe, art. greței; pl. grețuri

greață s. f., g.-d. grețe, art. greței; pl. grețuri

greață s. f., g.-d. art. greței; pl. grețuri

GREAȚĂ s. 1. (FIZIOL.) (pop.) plecate (pl.), (înv. și reg.) slădici. (A mâncat ceva care i-a produs ~.) 2. v. dezgust.

GREAȚĂ s. v. greu, greutate, încărcătură, povară, sarcină.

GREAȚĂ s. 1. (FIZIOL.) (pop.) plecate (pl.), (înv. și reg.) slădici. (A mîncat ceva care i-a produs ~.) 2. aversiune, dezgust, îngrețoșare, oroare, repulsie, scîrbă, silă, (livr.) repugnanță, (rar) nesuferire, (pop. și fam.) lehamite, (înv.) urît, (pop. fig.) saț. (Simte o ~ de neînvins pentru...)

greață s. v. GREU. GREUTATE. ÎNCĂRCĂTURĂ. POVARĂ. SARCINĂ.

greață (-ețuri), s. f. – 1. (Înv.) Greutate, apăsare. – 2. Lehamite, silă. – 3. Scîrbă, greață. – Mr. greață. De la greu, sau mai curînd de la grea, cu suf. abstract -eață (DAR). Der. directă din lat. gravĭtĭes (Byhan 353) sau grevĭtĭa (Pușcariu 732; Candrea-Dens., 758; REW 3855) este mai puțin probabilă. – Der. grețos, adj. (repugnant, scîrbos; mofturos, năzuros); îngreța, vb. (a face silă); îngrețălui, vb. (a îngrețoșa); îngrețoșa, vb. (a face greață).

greață, grețe s. f. persoană dezgustătoare / josnică.