gâl¹ i [At: ALECSANDRI, T. 199 / E: fo] (Rep) (1-2) Cuvânt care imită sunetul produs de gâtlej când omul înghite repede, cu sete, cu lăcomie etc. o băutură sau când un lichid curge dintr-un vas (cu gâtul strâmt).

gâl² sn [At: H VII, 231 / E: nct] (Med; reg) Anghină.

GÂL interj. (se folosește, repetat, pentru a reda sunetul produs de un lichid care se varsă dintr-un vas sau care este înghițit). /Onomat.

GÎL interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă sunetul produs de lichide cînd curg dintr-o sticlă sau cînd cineva bea cu lăcomie. Frații beau și cinste fac... și gîl, gîl... Și iarăși gîl! COȘBUC, P. I 115. Pune plosca la gură și gîl, gîl, gîl. SEVASTOS, N. 48. Înghite Agachi... gîl... gîl... gîl. ALECSANDRI, T. 199.

găl-găl! int. arată sgomotul ce fac apele agitate sau lichidele curgând din sticlă.

gâl/gâl-gâl interj.

gîl interj. – Exprimă zgomotul produs de bulbucii de apă, și mai cu seamă de un lichid care curge din sticlă. – Var. gîl-gîl. Creație expresivă, cf. fr. glouglou, slov. glg (Skok 72). – Der. gîlgîi, vb. (a țîșni, a se ivi, a îzvorî; a curge cu zgomot), der. de la gîl ca fîlfîi de la fîl; gîlgîială (var. gîlgîitură), s. f. (faptul de a gîlgîi; zgomot produs de un lichid care curge); gîlgîitor, adj. (care gîlgîie); gîlgîit, s. n. (gîlgîială); gălgară, s. f. (Trans., foc, pălălaie). Cf. și Pușcariu, Dacor., I, 82.

gâl, s.n. (reg.) Angină.