GĂITAN, găitane, s. n. 1. Fir de metal sau șiret (împletit ori răsucit) de lână, mătase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbrăcăminte. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A merge găitan = (despre acțiuni, activități) a merge, a decurge, a evolua bine. 2. (Înv.) Împletitură făcută din găitane (1), care înlocuia platoșa în oastea Moldovei din Evul Mediu. [Pr.: gă-i-. – Var.: găietan s. n.] – Din tc. gaytan.

găitan sn [At: DIONISIE, C. 224 / P: gă-i~^[1] / V: găet~, ~iet~ / Pl: ~e / E: tc gajtan] 1 Fir de lână, mătase, metal (aur, argint) răsucit în formă de sfoară groasă și folosit ca ornament la îmbrăcăminte Cf șiret, ceapraz, galon. 2 (Înv) Împletitură făcută din găitane (1), care înlocuia platoșa în oastea Moldovei din Evul Mediu. (D. acțiuni, activități; înv; îe) A merge ~ A decurge bine, fără nici o poticneală Si: a merge strună, a merge ață. corectat(ă)

GĂITAN, găitane, s. n. 1. Fir de metal sau șiret (împletit ori răsucit) de lână, mătase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbrăcăminte. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A merge găitan = (despre acțiuni, activități) a merge, a decurge, a evolua bine. 2. (înv.) împletitură făcută din găitane (1), care înlocuia platoșa în oastea Moldovei din evul mediu. [Pr.: gă-i-. – Var.: găietan s. n.] – Din tc. gaytan.

GĂITAN, găitane, s. n. 1. Șiret împletit sau răsucit din fire de lînă, de mătase sau de metal, întrebuințat ca ornament la îmbrăcăminte. V. ceapraz, brandeburg Se cos cojoace simple, numai cu găitan negru, subțire pe la mîneci. STANCU, D. 351. Veneau numai oameni de soi: ofițeri plini de găitane și fireturi la tunică. I. BOTEZ, ȘC. 20. Cioareci albi, tiviți cu găitane de fir. ODOBESCU, S.I 71. ◊ Expr. (Despre o activitate) A merge găitan = a merge bine, fără piedici, a merge strună. Greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că d-aci încolo merge găitan. DELAVRANCEA, S. 39. Treaba merge găitan. Legați-mi-l și duceți-l. HASDEU, R. V. 43. ♦ (Învechit) Șnur care servește ca cingătoare, ca șiret de legat etc. Un bătrîn cu lunete rotunde, legate la ceafă cu două găitane. DELAVRANCEA, H. T. 219. Rasa i-e de șiac, e-ncins cu găitan alb. EMINESCU, N. 95. Mi s-a umflat piciorul în botină și nu pot călca... mă curmă găitanul ALECSANDRI, T. 282. ♦ Fig. (Neobișnuit) Dungă vînătă sub ochi; cearcăn. Cercuiră masa cucoanelor învrăjbite la joc, fierte la chip, cu găitane vinete în jurul ochilor. DELAVRANCEA, S. 136. 2. (Învechit) Împletitură făcută din găitane, care în timpul evului mediu înlocuia platoșa în oastea Moldovei. N-aveau za de sîrmă, ci numai găitane de păr la coapse, la piept și umeri. SADOVEANU, F. J. 720. – Pronunțat: gă-i-. -Variantă: găetan (CAMILAR, N. II 266, CAMIL PETRESCU, O. I 279) s. n.

GĂITAN ~e n. Sfoară de bumbac, mătase, lână sau metal, cusută ca podoabă la obiectele de îmbrăcăminte sau de mobilă; ceapraz; șnur; brandenburg; șiret. [Sil. gă-i-] /<turc. gaytan

găitan n. fire împletite din mătase, argint sau aur: un mintean negru cu găitane de fir OD. [Turc. GAITAN]. ║ adv. ca un găitan, drept înainte: trebile împărăției mergeau găitan POP.

găitán n., pl. e și (Al.) urĭ (turc. ghaĭtan, kaĭtan, ngr. gaïtáni, d. lat. gaitanum, cingătoare, după numele orașului Gaeta, lat. Cajeta, în Italia; bg. rus. gaĭtán). Șnur lat, împletitură de fire supțirĭ de ață (matasă, argint, aur) întrebuințat ca ornament la uniforme saŭ la alt-ceva: o tunică roșie cu găitane negre, un pistol atîrnat de un găitan. Adv. Strună, fără dificultățĭ: treaba merge găitan. – În VR. 1926, 5, 216, găĭetan. V. bucmea, ciripie, sărad.

GĂIETAN^[1] s. n. v. găitan. corectat(ă)

găetan sn vz găitan

găietan sf vz găitan

GĂETAN^[1] s. n. v. găitan.

GĂETAN s. n. v. găitan.

găĭetán, V. găitan.

găitan¹ (înv.) (desp. gă-i-) adv. (Treaba merge ~.)

găitan² (înv.) (desp. gă-i-) s. n., pl. găitane

găitan (înv.) (gă-i-) s. n., pl. găitane

găitan s. n. (sil. gă-i-), pl. găitane

găitan (ă-i), pl. găitane

GĂITAN s. v. brandenburg.

GĂITAN s. brandenburg, (reg.) șinor. (Haină cu ~e.)

găitan (găitane), s. n. – Șiret, firet, galon. – Mr., megl. găitan. Tc. kaytan (Șeineanu, II, 176; Meyer 111; Lokotsch 644), cf. alb., bg. gaitan, sb. gajtan. Provine din ngr. γαïετανόν (Vasmer, Gr., 60). – Der. găităna (var. găităni), vb. (a împodobi cu găitane); găitănar, s. m. (negustor de găitane); găitănărie, s. f. (ceaprăzărie, pasmanterie); îngăităna, vb. (a face pasmanterie).

a merge găitan expr. a funcționa perfect.