gărăì v. 1. a găgăì (de gâște); 2. a da sunet confuz (despre intestine): îmi gărăiau mațele de foame CR.; fig. gărăia din gură ca dintrun cimpoiu CR. [Onomatopee (v. găr!)]. V. cărăì.

gîrîĭ, a -í v. intr. (imit. ca și cîrîĭ). Cîrîĭ. Discut tare: femeile gîrîĭaŭ (CL. 1910, 9, 983). Rîgîĭ.

rîgîĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (vsl. rygati, a rîgîi; bg. rignŭ, sîrb. rigati, rus. rygátĭ, rudă cu lat. *rúgere, ructare [it. ruttare, fr. roter], vgr. ereúgomai, érygon, vgerm. de sus it-ruch-an, precum și cu rîcîĭ). Ĭes cu zgomot pe gură, vorbind de gazurile din stomah cînd aĭ mîncat mult: mitocanu rîgîĭe. – Și gîrîĭ. Vechĭ și ricăĭ(esc), rigăĭ(esc). V. ghĭorăĭ.