FORMULĂ, formule, s. f. 1. Enunț precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operații; expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). ♦ Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau în scris la redactarea unor acte, sentințe etc. ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare sau de adresare, consacrată prin uz. 2. (Mat.) Relație, în general simbolică, care exprimă o proprietate cu caracter general și care servește la rezolvarea problemelor de același gen. 3. Expresie în simboluri chimice care reprezintă compoziția calitativă și cantitativă a moleculei unei substanțe. 4. Parolă. 5. Mijloc, soluție. – Din fr. formule, lat. formula.

formulă sf [At: NEGRUZZI, S. I, 305 / Pl: ~le / E: fr formule, lat formula] 1 Enunț precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operații. 2 Expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). 3 (Îs) ~ de politețe Formă convențională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorități sau persoane. 4 Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă, cuprinde termenii expreși în care trebuie redactat un act, sentință etc. 5 Relație alcătuită din litere, cifre și semne matematice, constituind o identitate în care unul dintre membri este considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt. 6 Expresie în simboluri chimice care reprezintă compoziția calitativă și cantitativă a moleculei unei substanțe. 7 Parolă. 8 Mijloc de a întreprinde ceva. 9 Soluție. 10 (Spt; îs) ~la 1 Categorie de automobile cu un singur loc, destinate exclusiv competițiilor, în circuit sau pe un traseu închis.

FORMULĂ, formule, s. f. 1. Enunț precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operații; expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorități sau unei persoane. ♦ Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă, cuprinde termenii expreși în care trebuie redactat un act, o sentință etc. 2. Relație alcătuită din litere, cifre și semne matematice, constituind o identitate în care unul dintre membri este considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt. 3. Expresie în simboluri chimice care reprezintă compoziția calitativă și cantitativă a moleculei unei substanțe. 4. Parolă. 5. Mijloc, soluție. – Din fr. formule, lat. formula.

FORMULĂ, formule, s. f. 1. Expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). Arta, ca și literatura, suportă succesive transformări, care nu se pot încercui în formule. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 3/1. Forma definitivă sub care poezia e publicată reprezintă formula de stil artistic a lui Eminescu. ROSETTI, S. L. 34. Nu țin să precizez o formulă de artă. ANGHEL, PR. 171. ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorități sau unei persoane. ♦ Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă, cuprinde termenii expreși în care trebuie redactat un act, o sentință etc. ◊ Formulă executorie v. executoriu. 2. Expresie în litere, cifre și semne matematice, constituind o identitate în care unul din membri e considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt membru. Formula ridicării binomului la pătrat. ▭ În toate cărțile omul îi apărea izolat de viața adevărată, singuratec și abstract ca o formulă matematică. REBREANU, P. S. 122. 3. Expresie în simboluri care reprezintă compoziția unei combinații chimice. Formula apei este H₂O. 4. Parolă. Departe... sentinelele își îngînau cu glasuri somnoroase formulele. SADOVEANU, M. C. 58. 5. Mijloc, soluție.

FORMULĂ s.f. 1. Expresie generală și invariabilă a unei idei, a unei relații etc. care poate fi aplicată în mai multe cazuri particulare. ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare folosită pentru a se adresa unei autorități sau unei persoane. ♦ Frază-tip care cuprinde termenii formali și expreși în care trebuie compus un act, o sentință etc. 2. Expresie matematică reprezentînd o relație generală între mai multe mărimi. 3. Expresie în simboluri care reprezintă compoziția unei combinații chimice. 4. Soluție; mod de a face ceva, mijloc. 5. Parolă. [< lat., it. formula, fr. formule].

FORMULĂ s. f. 1. expresie generală și invariabilă a unei idei, a unei relații etc. care poate fi aplicată în mai multe cazuri particulare. ♦ ~ de politețe = formă convențională de exprimare, pentru a se adresa unei autorități sau unei persoane. ◊ frază-tip în anumite ocazii sau la redactarea unor sentințe etc. 2. (mat.) expresie reprezentând o relație generală între mai multe mărimi. 3. reprezentare în simboluri a compoziției unei combinații chimice. 4. soluție; mijloc, mod de a face ceva. 5. parolă. (< fr. formule, lat. formula)

FORMULĂ ~e f. 1) Exprimare generalizată, concisă și exactă a unei legități sau a unui principiu. 2) mat. Expresie care reprezintă o relație generalizată între mai multe mărimi, fixată în simboluri și în semne speciale. ~ algebrică. 3) chim. Expresie care reprezintă compoziția și structura unei substanțe cu ajutorul simbolurilor. ~a apei. /<fr. formule, lat. formula

formulă f. 1. model după care se redactează un act: formulă de testament; 2. mod obișnuit de a se exprima în relațiunile vieții; 3. expresiune algebrică enunțând pe scurt regula de urmat pentru soluțiunea chestiunilor de aceeaș specie; 4. expresiune chimică indicând elementele din care e compusă o substanță; 5. ordonanță medicală.

*fórmulă f., pl. e (lat. fórmula, dim. d. forma. Cp. cu vírgulă). Model, formă după care se redactează un act. Mod de a te exprima, de a te purta conform uzuluĭ; formulă de politeță. Ordonanță, rețetă: formulă medicală. Expresiune algebrică care enunță pe scurt regula de urmat p. rezolvarea chestiunilor de acelașĭ fel. Expresiune chimică care arată elementele din care se compune o substanță. – Fals formúlă (după fr.).

formulă s. f., g.-d. art. formulei; pl. formule

formulă s. f., g.-d. art. formulei; pl. formule

formulă s. f., g.-d. art. formulei; pl. formule

formulă

formulă.

FORMULĂ s. 1. enunț. (O ~ matematică.) 2. parolă. (Nu cunoaște ~.)

FORMULĂ s. 1. enunț. (O ~ matematică.) 2. parolă. (Nu cunoaște ~.)

formulă, fragment muzical, cu precădere melodic, dar și ritmic sau armonic, de dimensiuni reduse (de obicei nu mai mare decât un motiv*) și nedefinit sintactic, având roluri multiple: I. F. melodică, 1. V. incipit (I, 1, 2); intonație (I, 2). 2. Înlănțuire de intervale* tipică melodicii pentatonice. După Brăiloiu, aceste f. („pentatonismele”) sunt cele care conferă pentatonicii* o funcționalitate* specifică și identitate de sistem. 3. Element structural al modurilor (I, 3) heptatonice medievale, cu rol esențial în ehurile* biz., în maqam* și în raga*, totodată mijloc mnemotehnic (germ. Merkformel „formulă de recunoaștere”), de identificare și însușire a acestora. Conținând principalele întorsături melodice ale modului, dar și indicații asupra finalei* sau tonuri de recitare (v. confinalis; repercussa), chiar dacă nu mai îndeplineau funcția (f. I, 2), f. mai aveau reminiscențe intervalice proprii pentatonismelor: „[...] f. melodice [...] au fost folosite în practica muzicii culte înaintea de stabilirea octoechului*, în Răsărit ca și în Apus. Odată cu fixarea celor opt moduri bisericești, f. melodice pentatonice au suferit influența lor, terțele* fiind divizate prin câte un sunet intermediar, adaptându-se astfel prescripțiilor modale instituite de bis. Până târziu în sec. 13 și 14, se recunoaște rolul pentatonicii în melodiile transmise în muzica profană ca și în cea spirituală” (G. Breazul). F. melodice erau specifice fiecărui mod și, pentru accentuarea funcției lor mnemotehinice, erau însoțite – așa cum menționează tratatele medievale, biz. și lat. – de asocieri silabice fără semnificație, invariabile, ca: ἀνανεανες (ananeanes) – modul 1 autentic; ἀνεανες (aneanes) – modul 2 autentic; νεανες (neanes) – modul 1 plagal; ἀγια (hagia) – modul 4 autentic etc. la bizantini; ananes, neanes, nana, hagia etc., la latini. Aceste texte-f. se numeau la bizantini enechema, epechema sau apechema iar la latini noane. 4. În folclorul* românesc, unitatea melodică cu funcție nu în primul rând sintactică, ci topică în structura arhitectonică* a unor genuri: în doină*, f. de început sau de încheiere; în baladă (IV), f. instr., de tip riturnelă*, ce instaurează momente de relaxare în redarea versurilor de către interpretul vocal. 5. Întorsătură melodică tipizată (inclusiv prin grafie), reprezentând o succesiune prescrisă de intervale, cu rol de „înfrumusețare” în melodie (= ornamente*) și cu rol „melodic” în armonie (ex.: apogiatura*; anticipația*; întârzierea*; cambiata* etc.) II. F. ritmică. Expresie intâlnită relativ frecvent în limbajul analitic, are o legătură mai puțin sesizabilă cu gramatica sonoră, căci, sintactic, ritmul* este subordonat și subiacent oricărei formațiuni morfologice (celulă*, motiv*, frază* etc.). În sine, orice formulare ce are o configurație fixă și neconfundabilă, dă naștere unei unități independente ce nu mai este implicită ci explicită morfemelor melodice. Astfel, orice picior (1) metric este și o f. ritmică, după cum, în ritmul de tip occid. [divizionar, v. sistem (II, 6)], sincopa* îndeplinește o funcție similară. În arhitectonica a numeroase dansuri* pop. sau a acelora preluate de muzica cultă, f. ritmică (ritmul de bază) este un continuum pulsatoriu configurator, în timp ce în unele genuri cu refren* acesta din urmă este nu numai precis determinat din punct de vedere topic, ci constituie el îmsuși o f. ritmică – aceeași chiar la nivelul mai multor variante* – ca de ex. în colinde*. III. F. armonică. Succesiune tipizată de acorduri* care, pentru armonia (III, 2) clasică, se concentreză mai ales în momentele de cadență (1). Ascensiunea funcției dominantice a canalizat f. armonice ale barocului* și ale clasicismului* spre cadența autentică I-IV-V-I, care la Haydn, Mozart sau Rossini iau o turnură aproape stereotipă. Se păstrează totuși și unele întorsături modale, cum este aceea a sextei napolitane sau aceea a semicadenței baroce de origine frigică; chiar relația cadenței întrerupte, prin mersul obligatoriu al sensibilei* spre terța acordului treptei* a VI-a și dublarea acestei terțe, este o f. armonică. Încă înaintea fixării unor asemenea succesiuni de trepte, mai mult sau mai puțin „satelite” funcției dominantice, tratarea melodică a sensibilei se dovedise determinantă în configurarea stilului unei epoci. IV F. ostinato. Desen melodic coroborat cu o f. (II), având regimul unei repetiții periodice. Poate fi de dimensiunile unui motiv (cazul unor dansuri ca folia*, malagueña*, pasamezzo) ori chiar ale unei propoziții sau fraze (ca în ciaconna*, sau passacaglia*), constituindu-se astfel într-o temă* situată în bas (III, 1). Poate fi și numai de dimensiunile unei celule*, situată la orice voce, cu preponderență ritmico-armonică sau ritmico-melodică (eventual armonic-figurată); acest ultim tip de f. pulsatorie a fost utilizată cu predilecție de către expresioniști și, în unele cazuri, de jazz*. V.: figură (2); ornamente.

FORMULĂ s. f. (< lat., it. formula, cf. fr. formule): expresie generală și invariabilă a unei idei sau relații, care poate fi aplicată în mai multe cazuri particulare. ◊ ~ de adresare (de politețe, de reverență): f. convențională consacrată, veche sau nouă, care era sau este folosită în raporturile dintre oameni și autorități, evidențiind natura acestor raporturi și rangurile celor cărora erau sau este adresată, ca de exemplu împărăția-ta, măria-ta, domnia-ta, înălțimea-ta, luminarea-ta, luminăția-ta, sfinția-ta, cucernicia-ta, excelența voastră etc. ◊ ~ eliptică: f. care are la bază o elipsă, ca de exemplu cum să nu, cum nu, ba bine că nu, de ce nu, n-are unde, n-are când, n-are cum, n-are încotro etc. ◊ ~ fixă: construcție (sintagmă, expresie, locuțiune) proprie stilurilor beletristic, științific și publicistic, care comunică concis și elocvent o idee, dând stilului vioiciune și sugestivitate. Limba română cunoaște foarte multe f. fixe, ca de exemplu în ultimă instanță, în ultimă analiză (înlocuite uneori nerecomandabil, prin analogie, cu în ultimă judecată și în ultimă perspectivă), prin prisma (înlocuită uneori nerecomandabil cu din această prismă, sub influența lui din această perspectivă), pune la dispoziție sau pune la bătaie (înlocuite nerecomandabil, prin analogie, cu pune la contribuție), la un nivel (înlocuită nerecomandabil, prin analogie, cu la un mod), pe teme (înlocuită nerecomandabil, prin analogie, cu pe probleme) etc.

FORMULE DE SALUT. Formule de salut la întîlnire: Bine te-am găsit (sănătos), bine v-am găsit (sănătoși), bun găsit; sărut mîna (mîinile), sărut mînuța (mînuțele, mînușițele) (fam.); te salut, vă salut, salutare; să trăiești, să trăiți; respectele mele, (cu) tot respectul, omagiile mele, am (avem) onoarea, cu stimă, cu toată stima; noroc (hai noroc), noroc bun, (mai) bun lucru, pa, bună; bună dimineața, neața; bună ziua; bună seara, seara (sara) bună; bună vreme, bun întîlniș (întîlnișul). Bine ai venit (sănătos), bine ați venit (sănătoși), fii binevenit, fiți bineveniți (la noi, în casa noastră), bun venit, bun sosit, bună să-ți fie inima, bun ajuns (ajunsul). Formule de salut la despărțire: Cu bine, cu bine și să ne vedem sănătoși, rămîi (rămîneți) cu bine, te (vă) las cu bine, numai bine, să ne vedem cu bine, s-auzim de bine, să te găsesc sănătos, să vă găsesc (găsim) sănătoși, rămîi sănătos, rămîneți sănătoși, rămîneți sănătoși și să auzim de bine, sănătate (bună); la revedere, pe curînd, la bună vedere; sărut mîna (mîinile), sărut mînuța (mînuțele, mînușițele) (fam.); te (vă) sărut, te pup, te-am sărutat, adio, te-am pupat; (te) salut, te-am salutat, salutare; (hai) să trăiești, să trăiți; pa, pa și pusi; servus (reg.); ura, salve (fam.), ciau (fam.), saluti (fam.), tai-tai (fam.); noapte bună; bună ziua, ziua bună; bună seara, seara (sara) bună; noroc, noroc și sănătate, noroc și să trăiești: umblă (mergi, du-te) sănătos, umblați (mergeți) sănătoși; să vii sănătos, să te-ntorci sănătos, să ne vedem sănătoși; drum bun, cale bună, mergi cu bine, toate bune, călătorie plăcută, călătorie sprîncenată (ir.); odihnă plăcută; spor la lucru, servici ușor, succes; gardă ușoară (între medici); vînt bun (între marinari), vînt la pupă. V. comportare, cordialitate, politețe, salut.

FORMULA 1, tip de automobile de curse de mare viteză, cu un singur loc, destinate competițiilor în circuit sau pe parcursuri ferme. În fiecare an se desfășoară Campionatul mondial al mărcilor și piloților de F. 1, pe parcursul a 16 mari circuite (pentru care se acordă Mari premii și punctaje), selecționați după timpul obținut în calificări. Mari campioni ai F. 1: M. Fangio, E. Fittipaldi, J. Stewart, N. Lauda, A. Prost, N. Mansell, A. Senna, M. Schumacher.

Sunt verba et voces, praetereaque nihil! (lat. „Sînt vorbe și formule (magice), și nimic altceva!”) – Expresia are doi părinți. Hemistihul sunt verba et voces e din Horațiu (Epistole, I, 1, 34). Celelalte două cuvinte au fost adăugate de poporul latin, care a introdus expresia în vorbirea curentă. Se citează la adresa persoanelor care au o exprimare prolixă. LIT.