ECHIVOC, -Ă, echivoci, -ce, adj., echivocuri, s. n. 1. Adj. Care se poate interpreta în mai multe feluri, cu două înțelesuri; neclar, confuz, ambiguu. ♦ Suspect, îndoielnic. ♦ (Substantivat, n.) Expresie, atitudine, situație ambiguă. 2. S. n. Măsură a efectului perturbațiilor asupra comunicațiilor din canale, exprimând cantitatea de informație care rămâne netransmisă din cauza perturbațiilor. – Din fr. équivoque, lat. aequivocus.

echivoc, ~ă [At: BUDAI-DELEANU în ȘA I, 287 / S și: ecui~ / V: (înv) ecvi~, (îvr) eci~ / Pl: ~oci, ~oce și ~uri, (înv) ~oace, (îvr) ~oce / E: fr équivoque] 1 a (D. un cuvânt, o expresie etc.) Care se poate interpreta în mai multe feluri Si: ambiguu. 2 a Care nu permite o interpretare sigură Si: neclar, confuz. 3 a Suspect. 4 a Îndoielnic. 5 a (D. o acțiune, purtare etc.) Necuviincios. 6-8 sn Expresie, atitudine, situație ambiguă. 9-10 sn Cuvânt sau propoziție cu dublu sens, dintre care unul este adesea obscen, grosolan. 11 sn Măsură a efectului perturbațiilor asupra comunicațiilor prin canale, exprimând cantitatea de informație care rămâne netransmisă din cauza perturbațiilor.

ECHIVOC, -Ă, echivoci, -ce, adj., s. n. 1. Adj. Care se poate interpreta în mai multe feluri, cu două înțelesuri; neclar, confuz, ambiguu. ♦ Suspect, îndoielnic. ♦ (Substantivat, n.) Expresie, atitudine, situație ambiguă. 2. S. n. Măsură a efectului perturbațiilor asupra comunicațiilor prin canale, exprimând cantitatea de informație care rămâne netransmisă din cauza perturbațiilor. – Din fr. équivoque, lat. aequivocus.

ECHIVOC, -Ă I. adj. care poate fi interpretat în mai multe feluri; neprecis, neclar, confuz. ◊ (despre atitudine, purtare etc.) îndoielnic, ambiguu, suspect. II. s. n. 1. cuvânt, propoziție cu dublu sens, dintre care unul este adesea obscen, grosolan. ◊ ambiguitate. 2. (telec.) măsură a efectului perturbațiilor asupra comunicațiilor prin canale, reprezentând cantitatea de informație care rămâne netransmisă. (< fr. équivoque, lat. aequivocus)

*echivóc, -ócă adj. (fr. équivoque, d. lat. aequi-vocus, d. aequus, egal, și vox, voce). Cu doŭă înțelesurĭ: vorbă echivocă. Fig. Suspect: virtute echivocă. S. n., pl. urĭ. Frază cu doŭă înțelesurĭ, confuziune, situațiune ambiguă: a înlătura un echivoc. Adv. În mod echivoc.

ecivoc, ~ă a, sn vz echivoc

ecvivoc, ~ă a, sn vz echivoc

echivoc² s. n., pl. echivocuri

echivoc² s. n., pl. echivocuri

echivoc s. n., pl. echivocuri

ECHIVOC adj., s. 1. adj. ambiguu, (livr.), amfibologic. (Exprimare ~.) 2. s. ambiguitate, (livr.) amfibolie. (~ul unei exprimări.) 3. adj. v. neclar. 4. adj. v. confuz. 5. adj. v. dubios.

ECHIVOC adj., s. 1. adj. ambiguu, (livr.), amfibologic. (Exprimare ~.) 2. s. ambiguitate, (livr.) amfibolie. (~ unei exprimări.) 3. adj. confuz, imprecis, indefinit, neclar, nedefinit, neprecis, obscur, (livr.) abscons. (O semnificație ~.) 4. adj. confuz, difuz, haotic, imprecis, indefinit, încîlcit, încurcat, neclar, nedefinit, nedeslușit, neînțeles, nelămurit, neprecis, obscur, tulbure, vag, (fig.) întunecat, nebulos, neguros. (O situație ~.) 5. adj. dubios, îndoielnic, necurat, suspect. (De o morală ~.)

ECHIVOC s. n. (< adj. echivoc, -ă < fr. équivoque, it. equivoco, lat. aequivocus < equus „egal” + vox „voce”): exprimare neclară, ambiguă, confuză, datorită omonimelor sau folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe, a accentului, a topicii și a punctuației. ◊ ~ lexical: e. determinat de omonimie sau de folosirea necorespunzătoare a cuvintelor omografe, care necesită precizarea accentului. Astfel: „Râsul acesta m-a speriat” (cine? sau ce? – animalul din pădure sau râsul unei persoane?); „Vesela a căzut jos” (cine? sau ce? – vesela fată sau vesela „farfuriile”?); „Umbrele se zăreau pretutindeni” (ce? – umbrele copacilor sau umbrele de ploaie?); „E o haină fără pereche” (cine? sau ce? – femeia e o haină sau îmbrăcămintea reprezintă o haină fără pereche?); „Am luat cu mine niște copii” (ce? – copii după acte sau copii „școlari”?) etc. Evitarea echivocului lexical se face, în cazul primului exemplu, prin apelarea la context, iar în cazul celorlalte exemple prin marcarea cu accent a cuvintelor vizate, atunci când fragmentul în care sunt incluse este prea mic și nu poate oferi șansele unui context mai larg. ◊ ~ gramatical: e. determinat de identitatea formelor de genitiv și de dativ, la singular, sau de identitatea formelor de genitiv, de dativ și de vocativ, la plural. Astfel: „Am expediat scrisoarea prietenului” (a cui scrisoare? sau cui i-am expediat-o? – genitivul atribut sau dativul complement indirect?); „Le-am trimis fetelor pe toate” (cui le-am trimis? sau o adresare cu vocativul? – dativul complement indirect sau un substantiv în vocativ, fără funcție sintactică?); „Am primit răspunsul fraților și acum mă pregătesc” (al cui răspuns? sau o adresare cu vocativul? – genitivul atribut sau un substantiv în vocativ, fără funcție sintactică?). Evitarea e. în primul exemplu, unde avem un dativ și nu un genitiv, se face fie prin accentuarea cuvântului prietenului în propoziție, fie prin schimbarea topicii acestuia: „Am expediat prietenului scrisoarea”. În celelalte două exemple, unde avem un vocativ și nu un dativ sau un genitiv, această evitare se face printr-o intonație și punctuație corespunzătoare vocativului, lăsând cuvintele fetelor și fraților în același Ioc sau schimbându-le topica: „Le-am trimis, fetelor, pe toate!” – „Fetelor, le-am trimis pe toate!”; „Am primit răspunsul, fraților, și acum mă pregătesc” – „Fraților, am primit răspunsul...”.