dodili, dodilesc, (dozili), vb. tranz., refl. – (reg.) 1. A dojeni, a mustra. 2. A (se) supăra. 3. A (se) usca; a fi pălit de soare: „Măieranu l-o dozilit, / Todoran s-o războlit” (Bârlea, 1924: 58). – Probabil var. a lui dodăi „a (se) supăra” (< vsl. dodějati, Miklosich, Cihac, cf. DER).